Chagall şi exilurile sale
Chagall nu are o cotă înaltă în cercurile artei. Motivele sînt multiple, dar nu vom încerca să le discernem aici. Chagall e, însă, un pictor iubit – o confirmă cozile fără de sfîrşit ale privitorilor care aşteaptă senini în faţa Muzeului Luxemburg, să-i vadă expoziţia care reuneşte opere rare, puţin expuse, venite din colecţii private. Chagall e calificat drept un pictor sentimental, prizonier al unei lumi proprii, lume pe care n-a trădat-o şi, îndelung, a explorat-o. O lume pe care a purtat-o cu sine, o lume a originii, legată de un spaţiu, de o comunitate – aceea a Vitebsk-ului, oraş eteroclit, unde comunitatea evreiască coexista cu cea rusească, pe fond de neagresiune reciprocă. Oraş în care culturile şi cuvintele aveau un drept egal la existenţă. Acest Vitebsk iniţial, Chagall nicicînd nu l-a abandonat, l-a purtat cu sine, centru afectiv definitiv. Citindu-i gîndurile, văzîndu-i operele, mi-am amintit vorbele lui Cioran, a cărui casă se afla la abia cîteva sute de metri de această expoziţie lirică. „De ce Aurel, fratele meu, vrea să vină la Paris, cînd are Poiana Sibiului, paradisul pe pămînt?“ Cioran, panicat la ideea sosirii lui Aurel, nu trişa, cred, ci îşi mărturisea propria convingere: Poiana Sibiului rămăsese Vitebsk-ul său. Ca şi Chagall, el nu a fost schimbat de „paradis“ şi n-a cunoscut exilul interior, căci amîndoi – descopăr acum – s-au recunoscut în aceste locuri impure, locuri de comunicare, şi nu de izolare. Chagall, la rîndul lui, ar fi putut semna frumoasa frază a lui Cioran, rătăcită în Carnete: „Niciodată n-aş fi putut trăi într-un oraş în care se vorbeşte o singură limbă.“ Pe una dintre gravurile de la începuturi, descopăr trei semnături înscrise în caractere iudaice, chirilice şi latine.
Metafora explicită a unei apartenenţe fără excluderi, în Vitebsk-ul „paradisiac“, unde Chagall s-a descoperit pe sine şi la care, întristat, se gîndea, ani de zile mai tîrziu, cînd îşi propunea: „Vreau să mă vindec de mine.“
Revenit în Rusia, de la Berlin şi Paris, tînărul Chagall se ataşează idealurilor Revoluţiei bolşevice şi iniţiază o reputată şcoală de arte plastice, profitînd de postul de comisar al oraşului, care-i e atribuit. Cîte speranţe a produs Revoluţia printre artişti – îmi spun, înspăimîntat: Kandinsky, Maiakovski, Meyerhold, Eisenstein... Nazismul, cu doar cîteva excepţii, a fost de la început detestat – e drept, nu de popor, ci de artişti. În Rusia, ţară tînără, perspectiva unei reînnoiri brutale, accelerate de utopia comunistă, a mobilizat o generaţie de pictori, scriitori sau oameni de teatru şi de cinema. Succesiv, ei vor fi, însă, sacrificaţi! Pe Chagall îl va expulza, din Vitebsk, artistul intransigent, partizanul suprematismului, Malevici! E ceea ce va face, la început, Meyerhold în teatru sau Maiakovski în literatură: în numele unei radicalităţi pe care o asumă fără rezerve, creatorii vor declanşa primii, ei înşişi, „vînătoarea de vrăjitoare“! Pe fond de puritate ideologică, eliminările se vor produce din sînul artei, pentru ca, apoi, puterea asasină să intervină. Dar, totodată – îmi zic –, drama iniţială produsă de Malevici, care-l alungă pe Chagall din Vitebsk, îl va salva pe acesta de crimele staliniste. Un rău convertit în contrariul său! Malevici va fi asasinat în 1936...
Chagall se refugiază la Berlin, unde opera îi era cunoscută şi deja celebră. El îşi ia în valiză îngerii şi luna, răstignirile şi miresele ce seduseseră deja capitala germană. Chagall nu ajunge aici în necunoscut! Reputat, el pictează şi „reîncîntă“ lumea, alături de Bela, acest alter ego al său care îi e soţia, venită şi ea tot de la Vitebsk, oraş pe care, împreună, dureros, zilnic îl regretă. Progresiv, însă, nazismul devine agresiv şi exilaţii evrei trebuie să-şi pregătească valizele, pictorul – să-şi caute alt atelier, cuplul – să se transplanteze pe alte pămînturi. Chagall se compară, atunci, cu „evreul rătăcitor“, neştiind că se află de-abia la început de drum. Singurul refugiu: arta. Şi cum să nu-i copiez aici rîndurile de o tristeţe şi de o speranţă fără de seamăn: „Ruşii nu mă iubesc, evreii nu mă iubesc, nemţii nu mă iubesc. Cred, însă, că Rembrandt mă iubeşte!“
Parisul îi primeşte cu afecţiune pe artistul poet şi pe soţia depresivă. O nouă etapă începe, iluzorie bucurie, căci timpurile se vor întuneca repede! Nazismul contaminează Europa, şi Franţa nu-i va rezista îndelung. La Berlin, tablourile lui Chagall au fost înscrise ca opere exemplare în catalogul artei degenerate, a cărei cauză primă e considerat a fi iudaismul artistului. Pentru a se apăra, el va cere şi va obţine naţionalitatea franceză, dar poliţia nu-i va accepta modificarea prenumelui: pe paşaport, Chagall va rămîne definitiv „Moise“, şi niciodată „Marc“! Parisul ocupat, refugiul, plecarea spre sud, în zona liberă, acolo unde evreii se mai pot, încă, ascunde, rămîne unica soluţie, pînă cînd, la ceasul „ciumei“ generale, imperativul plecării spre America se impune. Din nou pe drumuri, Chagall asumă „exilul“ ca destin al evreilor şi, deseori, pentru a-şi formula deruta, abandonează culorile în favoarea cuvintelor. Poeme de o nostalgie fără de margini! Vitebsk-ul, mereu el. Chagall nu se adaptează, ci se deplasează cu speranţa constantă a revenirii, căci el nu a înţeles încă esenţa puterii sovietice şi continuă a expedia scrisori, chiar lui Stalin, întreţinînd mintal ipoteza unei posibile invitaţii! Iluzii de exilat neconsolat! În America, sentimentul neaparteneţei la această lume îl deprimă, nu pictează decît rar şi singura bucurie îi va fi ralierea la o comunitate artistică, în momentul cînd va fi invitat să facă decorurile pentru Aleko, în coregrafia lui Massine. Acolo, printre ruşi şi evrei, o clipă, el va înceta să se considere străin. Întrebat cum se simte în America, Chagall răspunde: „Recunoscător, dar nefericit.“ De aceea, victoria Aliaţilor abia întrezărită, el revine în Franţa, faţă de care resimte o „datorie de iubire“. Şi rămîne acolo, din acel moment, fără ezitări. Cînd, în 1952, Picasso îi sugerează că e momentul ca „rus, să revină în Rusia“, Chagall, lucid, răspunde: „Mai întîi dumneavoastră, ca simpatizant comunist.“
Exilurile lui Chagall invită la cîteva distincţii. Există exilul „heavy“, greu, exilul ce se transformă în destin definitiv cînd zidurile sînt de netraversat şi frontierele de nedislocat. Acest exil obligă la confruntarea fără compromis cu situaţia impusă de istorie şi condiţia lipsită de perpsectivă. Dacă acest exil e dureros, tot el e cel ce interzice tranzacţiile şi compromisurile. El permite accesul la o condiţie tragică! Condiţie clară ca noaptea fără stele. Lui i se opune exilul „light“, lejer, acela ales de artiştii care circulă fără dificultate de la o ţară la alta, pe fond de reconcilieri temporare şi iluzii pasagere. Ei revin în ţară şi-şi construiesc adesea o hiperbolică imagine de sine, pentru a pleca apoi din nou şi a profita de beneficiile – adesea economice – ale teritoriului străin. Exilul „light“ e o iluzie ce-l alienează pe artist, agent de comerţ între două lumi, fără dramă, nici sfîşiere. El nu e de niciunde! El se mulţumeşte cu un surogat de exil.
Chagall va depăşi această relaţie binară! El va face din Franţa un loc de exil asumat, teren intermediar, alianţă între origine şi asimilare. Refugiat în vila de pe Coasta de Azur sau în Sala Operei din Paris, el va reînvia lumea Vitebsk-ului, nicicînd uitată, în ciuda tuturor încercărilor traversate. „În ceea ce priveşte suferinţa, marii pictori rămîn maeştri“ – mărturisea el. Pariul consta în a o depăşi şi, de aceea, va face elogiul lui Mozart: „Măreţia sa consta din faptul de a-şi fi păstrat bucuria după ce a cunoscut durerea.“ E ceea ce va resimţi pictorul reconciliat după rătăcirile exilului.
Privind tablourile lui Chagall, am revelaţia înrudirii cu spectacolele lui Kantor, care doar la bătrîneţe, după lungi căutări formaliste, şi-a regăsit satul natal, Wielopole – cu mirese, soldaţi şi cai înaripaţi descinşi parcă dintr-un tablou al lui Chagall. Vitebsk, Wielopole – două capitale ale memoriei! Chagall, Kantor – artişti reuniţi prin adeziunea la locul prim, originar, nucleu indestructibil.
George Banu este profesor de studii teatrale la Universitatea Sorbonne Nouvelle şi preşedinte de onoare al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru. A publicat, între altele, Livada de vişini, teatrul nostru (Editura Nemira, 2011).