Chagall şi exilurile sale

Publicat în Dilema Veche nr. 481 din 3-8 mai 2013
Chagall şi exilurile sale jpeg

Chagall nu are o cotă înaltă în cercurile artei. Motivele sînt multiple, dar nu vom încerca să le discernem aici. Chagall e, însă, un pictor iubit – o confirmă cozile fără de sfîrşit ale privitorilor care aşteaptă senini în faţa Muzeului Luxemburg, să-i vadă expoziţia care reuneşte opere rare, puţin expuse, venite din colecţii private. Chagall e calificat drept un pictor sentimental, prizonier al unei lumi proprii, lume pe care n-a trădat-o şi, îndelung, a explorat-o. O lume pe care a purtat-o cu sine, o lume a originii, legată de un spaţiu, de o comunitate – aceea a Vitebsk-ului, oraş eteroclit, unde comunitatea evreiască coexista cu cea rusească, pe fond de neagresiune reciprocă. Oraş în care culturile şi cuvintele aveau un drept egal la existenţă. Acest Vitebsk iniţial, Chagall nicicînd nu l-a abandonat, l-a purtat cu sine, centru afectiv definitiv. Citindu-i gîndurile, văzîndu-i operele, mi-am amintit vorbele lui Cioran, a cărui casă se afla la abia cîteva sute de metri de această expoziţie lirică. „De ce Aurel, fratele meu, vrea să vină la Paris, cînd are Poiana Sibiului, paradisul pe pămînt?“ Cioran, panicat la ideea sosirii lui Aurel, nu trişa, cred, ci îşi mărturisea propria convingere: Poiana Sibiului rămăsese Vitebsk-ul său. Ca şi Chagall, el nu a fost schimbat de „paradis“ şi n-a cunoscut exilul interior, căci amîndoi – descopăr acum – s-au recunoscut în aceste locuri impure, locuri de comunicare, şi nu de izolare. Chagall, la rîndul lui, ar fi putut semna frumoasa frază a lui Cioran, rătăcită în Carnete: „Niciodată n-aş fi putut trăi într-un oraş în care se vorbeşte o singură limbă.“ Pe una dintre gravurile de la începuturi, descopăr trei semnături înscrise în caractere iudaice, chirilice şi latine.

Metafora explicită a unei apartenenţe fără excluderi, în Vitebsk-ul „paradisiac“, unde Chagall s-a descoperit pe sine şi la care, întristat, se gîndea, ani de zile mai tîrziu, cînd îşi propunea: „Vreau să mă vindec de mine.“

Revenit în Rusia, de la Berlin şi Paris, tînărul Chagall se ataşează idealurilor Revoluţiei bolşevice şi iniţiază o reputată şcoală de arte plastice, profitînd de postul de comisar al oraşului, care-i e atribuit. Cîte speranţe a produs Revoluţia printre artişti – îmi spun, înspăimîntat: Kandinsky, Maiakovski, Meyerhold, Eisenstein... Nazismul, cu doar cîteva excepţii, a fost de la început detestat – e drept, nu de popor, ci de artişti. În Rusia, ţară tînără, perspectiva unei reînnoiri brutale, accelerate de utopia comunistă, a mobilizat o generaţie de pictori, scriitori sau oameni de teatru şi de cinema. Succesiv, ei vor fi, însă, sacrificaţi! Pe Chagall îl va expulza, din Vitebsk, artistul intransigent, partizanul suprematismului, Malevici! E ceea ce va face, la început, Meyerhold în teatru sau Maiakovski în literatură: în numele unei radicalităţi pe care o asumă fără rezerve, creatorii vor declanşa primii, ei înşişi, „vînătoarea de vrăjitoare“! Pe fond de puritate ideologică, eliminările se vor produce din sînul artei, pentru ca, apoi, puterea asasină să intervină. Dar, totodată – îmi zic –, drama iniţială produsă de Malevici, care-l alungă pe Chagall din Vitebsk, îl va salva pe acesta de crimele staliniste. Un rău convertit în contrariul său! Malevici va fi asasinat în 1936...

Chagall se refugiază la Berlin, unde opera îi era cunoscută şi deja celebră. El îşi ia în valiză îngerii şi luna, răstignirile şi miresele ce seduseseră deja capitala germană. Chagall nu ajunge aici în necunoscut! Reputat, el pictează şi „reîncîntă“ lumea, alături de Bela, acest alter ego al său care îi e soţia, venită şi ea tot de la Vitebsk, oraş pe care, împreună, dureros, zilnic îl regretă. Progresiv, însă, nazismul devine agresiv şi exilaţii evrei trebuie să-şi pregătească valizele, pictorul – să-şi caute alt atelier, cuplul – să se transplanteze pe alte pămînturi. Chagall se compară, atunci, cu „evreul rătăcitor“, neştiind că se află de-abia la început de drum. Singurul refugiu: arta. Şi cum să nu-i copiez aici rîndurile de o tristeţe şi de o speranţă fără de seamăn: „Ruşii nu mă iubesc, evreii nu mă iubesc, nemţii nu mă iubesc. Cred, însă, că Rembrandt mă iubeşte!“

Parisul îi primeşte cu afecţiune pe artistul poet şi pe soţia depresivă. O nouă etapă începe, iluzorie bucurie, căci timpurile se vor întuneca repede! Nazismul contaminează Europa, şi Franţa nu-i va rezista îndelung. La Berlin, tablourile lui Chagall au fost înscrise ca opere exemplare în catalogul artei degenerate, a cărei cauză primă e considerat a fi iudaismul artistului. Pentru a se apăra, el va cere şi va obţine naţionalitatea franceză, dar poliţia nu-i va accepta modificarea prenumelui: pe paşaport, Chagall va rămîne definitiv „Moise“, şi niciodată „Marc“! Parisul ocupat, refugiul, plecarea spre sud, în zona liberă, acolo unde evreii se mai pot, încă, ascunde, rămîne unica soluţie, pînă cînd, la ceasul „ciumei“ generale, imperativul plecării spre America se impune. Din nou pe drumuri, Chagall asumă „exilul“ ca destin al evreilor şi, deseori, pentru a-şi formula deruta, abandonează culorile în favoarea cuvintelor. Poeme de o nostalgie fără de margini! Vitebsk-ul, mereu el. Chagall nu se adaptează, ci se deplasează cu speranţa constantă a revenirii, căci el nu a înţeles încă esenţa puterii sovietice şi continuă a expedia scrisori, chiar lui Stalin, întreţinînd mintal ipoteza unei posibile invitaţii! Iluzii de exilat neconsolat! În America, sentimentul neaparteneţei la această lume îl deprimă, nu pictează decît rar şi singura bucurie îi va fi ralierea la o comunitate artistică, în momentul cînd va fi invitat să facă decorurile pentru Aleko, în coregrafia lui Massine. Acolo, printre ruşi şi evrei, o clipă, el va înceta să se considere străin. Întrebat cum se simte în America, Chagall răspunde: „Recunoscător, dar nefericit.“ De aceea, victoria Aliaţilor abia întrezărită, el revine în Franţa, faţă de care resimte o „datorie de iubire“. Şi rămîne acolo, din acel moment, fără ezitări. Cînd, în 1952, Picasso îi sugerează că e momentul ca „rus, să revină în Rusia“, Chagall, lucid, răspunde: „Mai întîi dumneavoastră, ca simpatizant comunist.“

Exilurile lui Chagall invită la cîteva distincţii. Există exilul „heavy“, greu, exilul ce se transformă în destin definitiv cînd zidurile sînt de netraversat şi frontierele de nedislocat. Acest exil obligă la confruntarea fără compromis cu situaţia impusă de istorie şi condiţia lipsită de perpsectivă. Dacă acest exil e dureros, tot el e cel ce interzice tranzacţiile şi compromisurile. El permite accesul la o condiţie tragică! Condiţie clară ca noaptea fără stele. Lui i se opune exilul „light“, lejer, acela ales de artiştii care circulă fără dificultate de la o ţară la alta, pe fond de reconcilieri temporare şi iluzii pasagere. Ei revin în ţară şi-şi construiesc adesea o hiperbolică imagine de sine, pentru a pleca apoi din nou şi a profita de beneficiile – adesea economice – ale teritoriului străin. Exilul „light“ e o iluzie ce-l alienează pe artist, agent de comerţ între două lumi, fără dramă, nici sfîşiere. El nu e de niciunde! El se mulţumeşte cu un surogat de exil.

Chagall va depăşi această relaţie binară! El va face din Franţa un loc de exil asumat, teren intermediar, alianţă între origine şi asimilare. Refugiat în vila de pe Coasta de Azur sau în Sala Operei din Paris, el va reînvia lumea Vitebsk-ului, nicicînd uitată, în ciuda tuturor încercărilor traversate. „În ceea ce priveşte suferinţa, marii pictori rămîn maeştri“ – mărturisea el. Pariul consta în a o depăşi şi, de aceea, va face elogiul lui Mozart: „Măreţia sa consta din faptul de a-şi fi păstrat bucuria după ce a cunoscut durerea.“ E ceea ce va resimţi pictorul reconciliat după rătăcirile exilului.

Privind tablourile lui Chagall, am revelaţia înrudirii cu spectacolele lui Kantor, care doar la bătrîneţe, după lungi căutări formaliste, şi-a regăsit satul natal, Wielopole – cu mirese, soldaţi şi cai înaripaţi descinşi parcă dintr-un tablou al lui Chagall. Vitebsk, Wielopole – două capitale ale memoriei! Chagall, Kantor – artişti reuniţi prin adeziunea la locul prim, originar, nucleu indestructibil.

George Banu este profesor de studii teatrale la Universitatea Sorbonne Nouvelle şi preşedinte de onoare al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru. A publicat, între altele, Livada de vişini, teatrul nostru (Editura Nemira, 2011).

Cea mai bună parte din noi jpeg
Cînd v-ați simțit singuri ultima dată?
Te poți simți însingurat într-o mare de oameni, dacă relațiile cu ei nu sînt potrivite.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Cum se pleca în State în anii ’90?
Astfel, exemplele pot continua, căci românul, odată ajuns cetăţean american, face tot posibilul să-şi uite limba şi obiceiurile, dar năravurile şi le păstrează.
E cool să postești jpeg
Vînzătorul nostru, stăpînul nostru
Rămîne însă o întrebare: politețea, grija, respectul sînt oare condiționate de bani sau derivă din calitatea umană?
p 20 jpg
Incultură religioasă şi incultură universitară
Numeroasele miniaturi ilustrative preiau, alături de modele musulmane, imagistică de tip budist chinez şi creştin bizantin.
Theodor Pallady jpeg
Un iluminist evreu în Țara Românească
Cronica relațiilor dintre români și evrei a fost uneori armonioasă, alteori convulsivă și tragică, în funcție de contexte sociale, dinamici ideologice și evoluții geopolitice inevitabil fluctuante.
index jpeg 3 webp
Cîtă nefericire în urbea lui Bucur!
La noi, aici, în București și în anul de grație 2023, sub ce pictăm oamenii sfîșiați, absurd, de haite, pe cîmpurile năpădite de buruieni ale unui oraș care agonizează fără să o știe?
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Cehoaica Vera Czernak n-a mai suportat infidelitățile soțului ei, așa că într-o zi a decis să se arunce de la balcon. A căzut exact peste soțul ei care tocmai se întorcea acasă. El a murit, ea a supraviețuit.
Cea mai bună parte din noi jpeg
„Ei fac din noapte ziuă ş-a zilei ochi închid”
După ce vorbeam, mă culcam la loc. Nu i-am zis niciodată, dar se pare că știa. Mai tare decît cronotipul (și decît majoritatea lucrurilor) rămîne iubirea, se pare.
Zizi și neantul jpeg
Dimineți de iarnă
Mă făcea să simt că pămîntul nu-mi fuge de sub picioare. Că lucrurile pot avea sens și pot fi la locurile lor.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
La munca de jos
Oare n-ar trebui, la vîrsta lor, să plece în niște excursii ca să vadă lumea, să-și cumpere autorulote cum fac pensionarii din Germania, să-și petreacă revelioanele prin insule cu o climă mai blîndă?
E cool să postești jpeg
Bătaia e ruptă de rai – chipuri ale răului
Grăitoare pentru acest comportament defensiv este, de altfel, și zicala românească „Bătaia e ruptă din rai”, în fapt, o legitimare a violenței.
p 20 WC jpg
Democrația și Biserica în secolul XXI
Așa cum participarea demos-ului la viața cetății e însăși democrația, participarea laicatului la viața Bisericii e însuși creștinismul.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Benedict al XVI-lea
Aproape intactă mi-a rămas, după zece ani, amintirea ultimei slujbe pe care a prezidat-o la San Pietro, în Miercurea Cenușii.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
La știrile TV, imagini dintr-un supermarket și apoi opinia unei fete de la carne, despre cum mai merge vînzarea acum, după ce s-a încheiat iureșul sărbătorilor: „E foarte scăzută un picuț“. (D. S.)
Cea mai bună parte din noi jpeg
Comoara e pretutindeni
Încerc să împing frica mult în fundul rucsacului, undeva între sacul de dormit și polarul de rezervă, amintindu-mi că o să fie vocală, dar n-o s-o las să conducă.
Zizi și neantul jpeg
Tache și cenușiul
Interesant e că pînă și în amintitrile mele culoarea paltonului său a rămas incertă: uneori mi-l amintesc gri, alteori negru.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Cabana Caraiman
Nicăieri nu am simțit un munte mai sălbatic decît la cabana Caraiman, simți hăul, abruptul, aproape de tine țopăie caprele negre.
E cool să postești jpeg
Seducția pesimismului
Seducția pesimismului e mare. Abandonul e mai facil decît lupta.
p 20 WC jpg
André Scrima şi „cerurile lumii”
A interoga şi alte tradiţii spirituale decît cea proprie, a percepe relaţia lor cu „cerul” să nu aibă oare nici o legătură cu credinţa, nici o legătură cu Dumnezeu? Să vedem.
Theodor Pallady jpeg
Nevoia unei revoluții a bunului-simț
Creștinii cu scaun la cap sînt primii care au datoria de a se delimita de această grotescă mistificare, chiar dacă au de ce să deteste fandoseala elucubrantă a taberei adverse.
index jpeg 3 webp
Dorință pentru 2023
Ar putea fi arhitecții convingători în a spune că putem salva natura începînd cu oamenii care suferă?
p 24 A  Damian IMG 4760 jpg
Cu ochii-n 3,14
● În a treia zi a acestui an, Greta Thunberg a împlinit 20 de ani. Și ce dacă? (S. V.)
Cea mai bună parte din noi jpeg
Zile din viața noastră
Spunea recent cineva din jurul meu că, în tinerețe, zilele trec repede, iar anii se duc greu.
Zizi și neantul jpeg
Timpul de dinainte
Ce ne-ar fi scos din sărite, probabil, altădată, atunci ne bucura. Sau măcar ne amuza. Nimeni nu voia să fie nici Scrooge, nici Grinch.

Adevarul.ro

image
Tatăl care și-a violat fiul cu retard mental: „Trebuie să aibă și el viaţă sexuală. Nu poate rămâne virgin”
Motivarea hotărârii prin care bărbatul din Zlatna a fost condamnat la 12 ani de închisoare pentru două infracţiuni de viol, victima fiind fiul său cu retard mental, arată o situație cutremurătoare
image
image
Când au elevii vacanță în februarie, în funcție de județ. Harta cu toate informațiile
La decizia inspectoratelor şcolare judeţene şi al municipiului Bucureşti, următoarea vacanţă a elevilor, de o săptămână, va fi programată undeva în perioada 6 - 26 februarie, dar nu pentru toată lumea la fel.

HIstoria.ro

image
„Orașul de aur”, de sub nisipurile Egiptului
Pe lista descoperirilor recente și considerate fascinante se înscrie și dezvăluirea unui oraș de aur, din Luxor, Egipt.
image
Din culisele Operațiunii Marte
În istoria războiului sovieto-german, nume ca „Moscova”, „Stalingrad”, „Kursk”, „Belarus” sau „Berlin” evocă mari victorii sovietice.
image
Ce mai mare soprană a nostră, Hariclea Darclée, cea care a salvat opera La Tosca / VIDEO
E duminică, 14 ianuarie 1900, iar pe scena Teatrului Constanzi din Roma are loc o premieră memorabilă:„Tosca”, opera în trei acte a lui Giacomo Puccini. E prima reprezentaţie a poveştii dramatice care va cuceri lumea, iar soprana româncă Hariclea Darclée o interpretează pe Floria Tosca.