Hopper, un Antonioni al picturii

Hopper – el e azi la Paris pictorul care atrage aceste mulţimi pe care mediatizarea expoziţiilor le produce frecvent, mulţimi rebele faţă de stupiditatea aproape generalizată a televiziunii. Mulţimi factice căci se constituie în conglomerate disparate, unde pasionaţii se precipită iar „mondenii“ îi imită. Mulţimi eteroclite care nu sînt decît echivalentul migraţiilor turistice ce ne definesc epoca, migraţii în special practicate de persoane în vîrstă. Uneori, exasperat, asemenea îmbulziri le-am considerat consecinţa unor deplorabile manipulări ce produc false dorinţe, excitaţii sociale, bucurii simulate. E ce resimt exasperat la auzul discuţiilor din jur ca atunci cînd, la Bali, după vizite epuizante, un vecin îşi mărturisea „pofta de a mînca o ciorbă“. Ce temple, ce dansuri, ce palmieri, „o ciorbă“! Dar totodată, îmi cenzurez rezerva cînd înţeleg că toţi aceşti „turişti ai culturii“ formează familia unor neliniştiţi ai bătrîneţii pe care, precipitîndu-se în muzee sau avioane, caută să o înşele sau să o amîne. Ei îmi amintesc acel unchi vîrstnic cu care mă duceam zilnic, pe timp de vacanţă, la tot felul de meciuri – de tenis, de volei, de fotbal – şi căruia un spectator cinic îi strigă într-o zi: „Tu eşti la stadion, iar moartea te caută acasă“, „Tocmai de aceea sînt la stadion“ răspunse el făcînd să rîdă pe cei din jur. În cozile de la Hopper şi în îmbulzelile aeropoartelor numeroşi sînt cei ce transformă cultura în armă contra vidului şi a perspectivei declinului iremediabil. Ei se apără „fugind de acasă“ – cum ar fi spus Sorescu.

La marea retrospectivă Hopper, prezenţa lor agasează, îndeosebi la auzul comentariilor. Dar – brusc mă întreb – oare nu opera însăşi le permite, nu e ea oare sursa unor neînţelegeri ce îi explică de altfel succesul? Brâncuşi nu produce asmenea reflecţii, nici Kandinski. Ca Modigliani sau Tonitza, Hopper da! În jur, gîngurelile doamnelor cu părul de argint se explică prin evidenta satisfacţie produsă de recunoaşterea realului pe care arta modernă l-a deviat, alterat sau uitat. Hopper îl prezervă plasîndu-l, însă, într-o perspectivă „metafizică“ şi aceasta-i motivează succesul pentru unii, şi interesul pentru alţii: „primul nivel“ recognoscibil şi vizibil satisface majoritatea privitorilor, celălalt se adresează amatorilor de „invizibil“. Unii pleacă fericiţi graţie lecturii prime care îi securizează, ceilalţi – satisfăcuţi de această depăşire poetică a realului.

Tablourile lui Hopper, adesea enorme, atrag prin modestia scenelor şi evidenţa peisajelor plasate pe suprafeţe largi, spaţial neeconomice. În acest cadru vast, se impune o lume burgheză, cotidiană, banală, dar totodată bolnavă de singurătate. Viaţa pare să se imortalizeze într-o clipă eternă, clipă a zilei ce-şi descoperă angoasant vidul. Tablourile dispun personajele asemeni unor statui imobile, în aşteptare... o aşteptare fără perspectivă, nici orizont. Aşteptarea ca simptom al absenţei de comunicare, al îndepărtării, al uitării de sine. Privesc îndelung şi de demult pictura lui Hopper, dar, acum, pentru întîia dată, ea îmi apare – revelaţie a expoziţiei! – ca echivalentul plastic al filmelor lui Antonioni. Hopper e un Antonioni al picturii! Spaţiile sînt largi şi tăcerile prelungi, imobilitatea domneşte şi anxietatea se instalează: Aventura, Eclipsa, Noaptea îmi revin în minte! Retrăiesc emoţiile de atunci şi îmi amintesc seara – singura din viaţă – petrecută cu Antonioni, cînd brusc el recunoscu în mine un partener de dialog, graţie unei cărţi pe care atunci nu ne-o mai reaminteam decît noi doi: Sînii de Ramos de Serna.

Hopper a iubit teatrul, cinematograful, circul. Le-a frecventat şi admirat. Ele intervin în acest univers antonionian pentru a-l exacerba. A-l accentua. Vedem des spectatori izolaţi, plasatoare pierdute în visuri cinematografice, bufoni derizorii. Teatrul şi cinematograful apar aici ca nişte terapii ratate, incapabile să atenueze neliniştea cotidiană. Spectacolul care se voia a fi o diversiune nu face decît să confirme climatul general şi, în realitate, provoacă un surplus de angoasă, angoasă nu cazonieră, solitară, ci angoasă în public, în sînul unui grup. Cum să nu interpretăm acest gest fondator semnificativ, faptul că primul tablou al lui Hopper se intitulează Spectatorul. Un bărbat singur, văzut din spate, în mijlocul unei întunecate săli goale. Ce priveşte, ce aşteaptă el, aşezat într-un fotoliu de teatru, fără parteneri, nici însoţitori?! Ne ducem le teatru, adeseori, pentru „a fi singuri printre ceilalţi“, aici însă el e singur într-o sală goală! Refugiul nu e decît o iluzie. Un loc de repaos şi întîlnire cu sine pe fondul unui spectacol absent şi al unei săli fără parteneri.

Cînd am fost invitat la San Diego, în California, un epitet utilizat de prieteni care-mi arătau peisajele s-a impus sistematic: „E mare“, constatau ei, aşa cum în Franţa se spune – şi Nathalie Sarraute a ironizat banalitatea evaluării – „E frumos“. La Hopper, pictor american, totul e mare şi imensitatea e o constantă: cerul şi oceanul par a fi ilimitate. Plasate pe pragul uşii sau în faţa ferestrelor, personajele statuare sînt confruntate cu această imensitate care nu reconforteză căci exteriorul inspiră o indiferenţă cosmică... Totul e gol, pînă şi străzile, ca în Antonioni din nou. Singurătatea absolută domneşte.

Hopper e un pictor literar şi specialiştii nu-l apreciază. Materia pe pînză e expusă plat, efectul produs e acela de ilustrată reproductibilă la infinit, fără a pretinde, ca marile tablouri, la o prezenţă fizică în faţa pînzei. Aceasta e însă şi o particularitate a modernităţii care se încrede în puterile suprafeţei şi se dezice de cultul profunzimii. Suprafaţa e o expoziţie fără iluzii, o invitaţie la confruntarea cu imanenţa realului în ceea ce are el mai direct şi straniu. Straniul corpurilor înstrăinate, straniul clipelor suspendate, straniul tăcerii... Hopper – aflu acum – era surd şi liniştea ce emană din operele sale mi se pare a fi o variantă a celebrei „Priviri a surdului“, spectacolul de geniu al lui Robert Wilson. Dacă surditatea la Goya e sursa sa de coşmaruri, la americani ea pacifică fără a elimina însă teribilul sentiment de izolare într-un univers fără sunete, fals pacificat.

Ultimul tablou al lui Hopper se intitulează Actorii. Un cuplu de Pulcinella albi, bărbat şi femeie – se pare că ar fi însuşi cuplul Hopper reconciliat după dispute ce l-au agitat decenii întregi! –, iese dintr-o pădure ce se detaşează în fundal. În toate comediile shakespeariene pădurea serveşte de spaţiu al pierderii şi al regăsirii... pădurea, umbroasă şi complexă, e imaginea vieţii pe care actorii lui Hopper o părăsesc pentru a se îndrepta şi expune pe o scenă. „Lumea e o scenă“ – adagiu shakespearian. Hopper îşi încheie parcursul artistic cu imaginea aparent luminoasă a unei perechi de amanţi seduşi de spectacol şi înşelaţi în speranţă. Ei rămîn pînă la capăt actori pe un platou de teatru, suprema satisfacţie, ultima luciditate. Jocul ca şansă!

Două tablouri de Hopper, revăzute aici, le-am ales pentru coperţile a două cărţi. Spectatorul pentru Memoriile teatrului, apărută la Paris, şi Doi actori pentru Actorul nesupus, apărută la Sibiu. Hopper place oamenilor de teatru şi cineaştilor! Şi de aceea plasticienii îl dispreţuiesc.

George Banu este profesor de studii teatrale la Universitatea Sorbonne Nouvelle şi preşedinte de onoare al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru. A publicat, între altele, Livada de vişini, teatrul nostru (Editura Nemira, 2011).