1917

- o expoziţie la Centre Pompidou Metz -

Nu puteam rata această expoziţie unică despre un an de cumpănă al lumii, 1917... anul ce a schimbat faţa Europei şi apoi cea a planetei. La Metz, în noul local al Centrului Georges Pompidou, s-au reunit opere şi documente, s-au reamintit date şi conflicte. Francezii descopereau 1917, eu îl ştiam căci îi port adînc însemnele de neuitat, însemnele Revoluţiei din Octombrie cînd Rusia s-a schimbat la faţă, cînd Palatul de Iarnă al ţarului a fost cucerit de bolşevici, cînd Lenin a devenit noul stăpîn, asemeni unui Lopahin ce se întrona pe a şasea parte din teritoriul lumii.

În trenul spre Metz, mi-am amintit o istorie semnificativă: la Zürich, tinerii avangardişti se reuneau în sălile Cabaretului Voltaire pentru a recita poeme, a cînta zgomotos, a trage cu gloanţe în aer şi a bea mult alcool. Primăria oraşului a decis să supravegheze localul şi a plasat în jur poliţişti în uniformă sau în civil. Ei vegheau şi protejau ordinea ameninţată de scandalagiii cabaretului. Însă, la numai cîteva case mai încolo, pe aceeaşi stradă, Lenin plănuia, complota şi organiza întruniri discrete fără ca forţele de securitate eleveţiene să-l suspecteze sau controleze. Nici o pază nu a fost instalată în faţa casei de unde ieşeau şi unde intrau tineri revoluţionari tăcuţi ce pregăteau schimbarea la faţă a lumii. Iată o imagine simbolică: de o parte agitaţia unui cabaret şi de alta muţenia unei conspiraţii. Poliţia s-a înşelat şi nu a evaluat just pericolele. Dar totodată e ceea ce expoziţia va demonstra: explozia avangardei şi cea a revoluţiei sînt contemporane. Fiecare în felul său a afectat radical şi arta, şi istoria. Poli indisociabili ai unei contradicţii ce va modifica destinul unui Occident complet perturbat de tulburările lui... 1917!

1917 e totodată anul în care echilibrul forţelor în conflict va fi destabilizat, anul în care Statele Unite ale Americii se angajează de partea aliaţilor dînd o dimensiune mondială războiului, dar totodată demonstrînd că emigranţii care constituiau tînăra naţiune eteroclită de peste ocean nu rămîneau indiferenţi la soarta continentului părăsit. Expoziţia insistă asupra acestei mutaţii, desori uitată. Ea e importantă căci, pe de altă parte, azi e confirmată teoria amabasadorului Franţei la St. Petersburg, un nobil Paleolog, conform căreia Germania va facilita revenirea lui Lenin în Rusia, într-un vagon blindat ce a traversat Europa din Elveţia pînă în nord, cu preţul declanşării unui conflict interior şi retragerii imperiului ţarist din conflict. Lenin îşi va respecta angajamentele şi va semna pacea de la Brest-Litovsk care confirmă strategia germană. Rusia iese din război şi America intră. 1917 – an de răscruce!

Expoziţia interesează nu doar pe plan informativ, ci şi pentru întrebarea pe care o formulează: cum se poate face artă pe vreme de război? Cum să te situezi pe fond de dramă a distrugerii sau de încredere în perspectiva unei reconstrucţii? Varietatea răspunsurilor uimeşte prin caracterul său disparat demonstrînd cît de neprevăzută e relaţia ce se instaurează între istoria colectivă şi implicaţia subiectivă. Nici o majoritate nu se impune, opţiunile diferă şi descopăr că ele se definesc printr-un singur element care le e comun: excesul! Toate operele descriptive în sensul picturii de atelier şochează prin inadaptarea la tensiunea evenimentelor, prin supunerea la coduri vechi lipsite de impact, prin absenţa de rezonanţă. Opere vetuste la ceasul violent al unei distrugeri colective, opere care-mi amintesc această frază extraordinară din Apocalips: „Te vomit nu pentru că eşti rece sau cald, ci pentru ca eşti călduţ“. Şi eu, azi, văzîndu-le, resimt aceeaşi repulsie. Artă la adăpost, în sensul indiferenţei, artă fără risc, artă a protejării de sine.

În această expoziţie colosală, genială, pasionantă e opoziţia între două tendinţe extreme, polemice şi periculoase. Pe de o parte artiştii, îndeosebi nemţi, care de la Otto Dix la Kirchner şi alţii ne confruntă cu ororile războiului, într-o viziune infernală sau caricaturală ce desfigurează chipurile, întunecă paleta, cultivă strigătul, patetic şi schimonosit. Omul devine o pradă rănită pînă la sînge şi os sub impactul războiului. Noaptea cade peste o Europă traumatizată şi Germania îi e centrul tragic. Arta mărturiseşte, cu preţul durerii artiştilor, al sinuciderii morale, al grotescului insuportabil ceea ce politica a făcut din om: un animal sfîşiat. Artă a dezastrului!

Pe de altă parte se desenează un mod opus de a reacţiona, căci, de la Kandinsky la Léger sau Brâncuşi, avangarda pe care o personifică se prezintă ca o manieră de rezistenţă, ca un refuz de a capitula în faţa cataclismului. De astă dată, artistul se refugiază în culori şi forme furnizînd o lecţie de încredere în om pe fondul convingerii că, odată sfîrşit războiul, omul îşi va recîştiga demnitatea şi va asimila arta unei forme de salvare. Expoziţia ne invită să asimilăm această postură unei maniere nicidecum indiferentă la situaţia lumii, ci, dimpotrivă, la fel de intransigentă ca şi cealaltă, tragică, postura artiştilor ce decid să nu se resemnze, să nu admită distrugerea ca destin şi caută să degajeze un orizont de încredere, acela al reconstrucţiei posibile. Nici unul mai laş decît celălalt, nici unul mai curajos: nu contează alegerea, căci „artiştii excesului“ încarnează într-un mod extrem o opţiune apărată pînă la capăt ca semn al unei dorinţe de a nu se capitula. Confirmînd efectele războiului sau, dimpotrivă, refuzîndu-le.

Surpriza acestei vizite provine din importanţa acordată „teatralităţii“. O teatralitate bazată pe practica permanentă a camuflajului – camuflaj de case, de oameni, de obiective militare. Din perspectiva unui asemenea exerciţiu şi nu din aceea unei simulări înşelătoare trebuie înţeles termenul de „teatru al războiului“, de „teatru al operaţiilor“, teatru ca mod de a organiza dialectica între ceea ce se vede şi ceea ce se ascunde. Din anii Primului Război Mondial provine expresia enigmatică des auzită în Franţa: „Pentru a trăi fericiţi, să trăim ascunşi“. Camuflajul protejează, camuflajul înşeală, camuflajul e o punere în scenă. Picasso spunea chiar, cu umorul său de nedepăşit, „dacă vrem să camuflăm un regmentam am putea să-i îmbrăcăm pe toţi în arlechini şi astfel nimeni nu-i va recunoaşte“. Şi, parcă răspunzînd acestei butade, expoziţia se încheie cu celebra, miraculoasa cortină a lui Picasso pentru spectacolul Parade. Cortina cu arlechin şi animale exotice, cortina ce nu e un fundal, cum ani de-a-rîndul am crezut toţi, ci un ecran luminos şi exaltant ce invită să uităm războiul, să regăsim divertismentul ludic ca o forma de uitare dar, alături, descoperim, dimpotrivă, extensia a ceea ce Duchamp numea ready made, obiecte expuse ca atare, concrete şi directe: obuze, gloanţe, puşti. Arlechinul şi cartuşul, iată alternativa lui... 1917.

Aici îmi amintesc cărţile tinereţii: Pădurea spînzuraţilor, Ultima noapte de dragoste, prima noapte de război, Întunecare... Şi astfel între panorama europeană a dezastrului şi cea, la fel de dramatică, a României, dialogul dureros se leagă. Fiecare ţară, de la Polonia la Cehia sau Ungaria, îşi va avea mărturiile sale. Mărturiile acestor artişti care au trăit atunci, mai grav decît naufragiul ulterior al Titanicului, naufragiul Europei.

1917 – an al unei teribile rupturi între durere exasperată şi speranţa asumată, an în care, de fapt, începe acest „secol scurt“ care a fost secolul XX. El a debutat cu Revoluţia din 1917 şi s-a terminat cu eşecul ei confirmat în 1989!

1989 – iată motivul unei alte expoziţii posibile! O aştept.

George Banu este profesor de studii teatrale la Universitatea Sorbonne Nouvelle şi preşedinte de onoare al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru. A publicat, între altele, Livada de vişini, teatrul nostru (Editura Nemira, 2011).