Cadouri şi aniversări
Trebuie să recunosc, şi nu mă sfiesc să admit că preţuiesc mult cadourile, că le asimilez unui gest simbolic a cărui importanţă nu are nimic de-a face cu valoarea lor intrinsecă. Astfel, îmi spun, îi pot face prietenului o plăcere care să răspundă aşteptărilor sale, confirmîndu-i, astfel, în mod discret, că există o comuniune între noi. Un cadou reuşit confirmă accesul la celălalt, prin intermediul unei astfel de manevre delicate. Un cadou ratat, în schimb, răneşte, nu atît din pricina deosebirilor de gust, cît pentru ceea ce relevă: incomunicarea. Cel care-l oferă rămîne închis în universul propriu: nu intuieşte dorinţele, nici aşteptările celuilalt. Decît asemenea cadouri mute, cadouri surdo-mute, mai bine lipsă. Ele eşuează, pierdute într-un colţ sau „dăruite“ mai departe, în numele unei eliberări necesare.
Cadoul stereotipat, la rîndul său, confirmă indiferenţa faţă de gest; el atestă doar respectul pentru un gest protocolar, fără implicaţie şi nici imaginaţie. Banal, stereotipat, fruct al nici unui efort. Cadou indiferent: un alcool sau un ghiveci cu flori! De cîte ori a fost el repetat, din ce moştenire provine, ce tradiţie confirmă? Cadou impus de un cod de conduită şi nicicum determinat de un impuls de dialog sau comunicare. Cadou neutru! Cadou fără de impact, cadou ce dispare, cadou repede uitat! Cadou neimplicat! Totuşi acceptat, căci e impus de o curtoazie fără iluzii afective, cert, dar banal respectată.
Am consacrat aici, acum un an, un mic eseu „cadoului politic“, în ultimul timp conservat în muzee prezidenţiale. Şi el cunoaşte reuşite şi erori flagrante. Cum să nu admit că, recent, fiind invitat să-l acompaniez, cu cîţiva prieteni, pe prim-ministrul francez, m-am bucurat cînd am primit un cadou oficial potrivit: un penar din lemn, care conţinea un stilou! Nu cadou standardizat, ci cadou corect gîndit! În schimb, partenerii români s-au arătat avari faţă de un asemenea gest şi membrii delegaţiei franceze l-au regretat. Cînd am ajuns la Librăria Humanitas, Andrei Pleşu, discret, mi-a spus „La mulţi ani!“ Şi atunci, brusc, mi-am reamintit o aniversare recentă şi cadourile ei. Iată cîteva gînduri inspirate!
Invitînd prieteni, fără nici o concesie strategică, am primit daruri – mărturie! Daruri ce relevă o identitate proprie şi totodată dorinţa, constant reuşită, de a afirma cunoaşterea intimă a recipiendarului, de data asta – eu! Daruri discret semnate, daruri însemnate! Un tablou care aminteşte coperta unei cărţi care mi-a fost recent consacrată: o carte despre călătorii, cu vapoare şi vise. Pe pînză, un vapor înainta... asociere evidentă! O cruce miniaturală care intră în dialog cu toate crucificările pe care prietena apropiată le văzuse în apartamentul de la Paris! O marionetă balineză, în numele pasiunii mele pentru marionete, acest dublu mental al actorului, volumul lui Cioran Despre Franţa, în română, un volum al marelui Hiroshige... Păuni făloşi mi-au fost oferiţi ca amintire a unei seri de neuitat în Grecia şi a unui doliu, acela al lui Alex. Leo Şerban, un volum de versuri publicat la 70 de ani – cei pe care-i împlineam –, un ou pictat, de struţ, o carte-omagiu, o antologie a lui Bacovia, un DVD cu secţia medievală a muzeului! Le privesc, le răsfoiesc, le ating şi de „prieteni“, distinct, îmi amintesc. Ne împărtăşim unii, altora, de departe – îmi spun.
Retrospectiv, revăd scena în care, tot pentru o aniversare, Andrei Şerban – de care doar o zi mă desparte – îmi oferea un Iisus al lui Apostu. Şi acum, pe peretele biroului, el mă veghează şi-mi evocă prietenul din studenţie. La Caracas, tot un prieten – el, în schimb – de-abia întîlnit, a vrut şi mi-a impus să primesc un Iisus răstignit, de care de patru decenii nu m-am despărţit. Un coleg italian mi-a trimis marionete antice şi, odată, am primit, de la Iaşi, un mic bocanc, în metal, ca ironie afectivă la adresa mobilităţii mele cronice. Îl privesc zilnic pe masa de lucru, căci am introdus în încalţarea metalică un alt cadou, o bucată de metal din Coloana infinitului. Şi nu departe, atent depus în bibliotecă, se află plicul cu vechi timbre româneşti oferit de un necunoscut francez. Amprente ale unor înrudiri identitare, confirmări ale unor dialoguri reuşite!
Un regret persistă: la aniversarea recentă, anumite cadouri au fost lăsate fără de indicaţie, nepermiţîndu-mi să le pot şti originea. Un cadou emoţionează şi prin relaţia care se stabileşte între obiect şi cel ce dăruie. El e madlena proustiană a prieteniei care ne leagă! Cînd semnătura lipseşte, o frustrare intervine: de la cine vin cvartetele lui Beethoven, repetînd, astfel, cadoul de căsătorie primit acum 35 de ani? De la Marcel Iureş? Cine s-a gîndit la splendidele suporturi de cărţi sculptate în lemn? N-am ajuns încă la înţelepciunea anonimatului şi, de aceea, imposibilitatea identificării rămîne un regret! Cadoul împlinit e cadoul care poartă însemnul celui care l-a ales şi l-a oferit.
Există, o ştiam, cadouri imateriale. Cadouri de viaţă. Tînărul pianist Luca Rusu nu numai că a cîntat pentru mine, dar a ales şi o bucată de Grieg, Vremuri de altădată, care – a mărturisit el – „îmi convine“. Cîtă cunoaştere! O verişoară dragă, Ioana Lupaşcu, s-a dăruit muzicii ale cărei acorduri şi-au găsit poate, mai mult ca oricînd, împlinirea în momentul în care Constantin Chiriac, adevărat „capitalist“ al memoriei, i-a răspuns prin versuri care vorbeau pianului şi, astfel, amîndoi îmi dăruiau un neuitat cadou al inimii. Mai tîrziu, la Paris, Andrei Vieru şi Grupul din Iza confirmau impactul cadoului de artă, viu, imediat, cadou pe care îl port cu mine. Asemeni acelor daruri japoneze constituite dintr-o frază pe care un prieten vi le murmură la ureche: „Omul priveşte, masca vede“ – mi-a spus, tot într-o zi de aniversare, prietenul Moriaki Watanabe.
În România, noi iubim darurile. Mie îmi place să ofer, asemeni celor apropiaţi, la rîndul lor. Nu cadouri de trei parale, ca în Asia, unde tradiţia s-a deteriorat, ci cadouri-mărturie. Aceasta ne disociază de Franţa, unde cadoul se face rar, e adesea considerat stupid şi frecvent ratat. Ar fi riscant să asimilăm simptomul unei flagrante absenţe de afecţiune, el e mai degrabă expresia unei culturi sceptice, rezervate, cultură ce asimilează cadoul unei abuzive confesiuni! Din fericire, există disidenţi care nu se supun unei asemenea constrîngeri şi, cum să-l uit pe Patrice Mentha care, pentru o zi de naştere, mi-a dăruit un portret al lui Artaud desenat de Balthus: „Pentru George, el e mai important decît pentru mine“ – se destăinuia el unei cunoştinţe.
Există cadouri şi mai secrete, mai insidioase. Am înţeles-o cînd un cuplu de prieteni în general rezervaţi îmi mulţumeau în felul lor: privirea, vocea le confirma o bucurie împărtăşită. Îi privesc şi acum cu ochii inimii şi îmi spun că acesta a fost cadoul lor de aniversare.
Dar ce cadou „teatral“, mă întreb, ai putea oferi cuiva? Ce cadou amintind teatrul s-ar putea face? Substitute sau metonimii ale actului scenic: o mască, o marionetă, o fotografie veche... Nicky Wolcz sau un coleg italian le-au făcut cu o generozitate care m-a mişcat. Totuşi, teatrul lipseşte din ele. Cadoul îl evocă, dar nu îl poate capta. De aceea, cel mai indicat mi se pare să oferim prietenilor teatrul însuşi. Ce-aş putea să-i dăruiesc doctorului meu, cu care m-am împrietenit, în semn de recunoştinţă pentru umanul său tratament? Două bilete la Flautul fermecat. Mă bucur să ofer spectacole, dar, ţinînd seama nu doar de gusturile mele, ci şi de cele ale prietenilor mei. Cineva mi-a făcut într-o zi un compliment căruia nici nu-i bănuia importanţa: „Tu nu te înşeli niciodată cînd recomanzi un spectacol.“ „E dovada prieteniei mele“ – i-am răspuns. Cadouri imateriale, croite din chiar „stofa“ teatrului! Aceeaşi stofă din care sînt făcute visele – cum spunea Prospero.
George Banu este profesor de studii teatrale la Universitatea Sorbonne Nouvelle şi preşedinte de onoare al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru. A publicat, între altele, Livada de vişini, teatrul nostru (Nemira, 2011).
