Moarte şi transfigurare în artele spectacolului
Am descoperit Rêves dansants la incitaţia unui prieten întîlnit acum mai mult de patru decenii la Salzburg şi regăsit recent, José Sasportes, efemer ministru al culturii în Portugalia, care m-a condus la casa lui Eliade de la Lisabona. José e totodată un celebru istoric al dansului italian şi a fost un intim apropiat al celebrei coregrafe Pina Bausch. Filmul acela documentar, revăzut de curînd, expune efortul a două asistente fidele de a reface, cu un grup de adolescenţi, spectacolul cult Kontakthof, ce a revelat geniul Pinei Bausch care apare şi ea cîteva minute la sfîrşit... fulgurantă prezenţă obosită! Artistul epuizat şi grupul devotat: dubla întîlnire afectiv încărcată prin suplimentul de emoţie produs de dispariţia coregrafei a cărei amintire o evoca Wim Wenders în filmul ce i-l consacra, Pina. Dansatorii săi îşi reamintesc frazele-cheie pe care le-au auzit şi care i-au însoţit: „Tu eşti fragilă, şi fragilitatea ta îţi e forţa“, murmură în ecou o membră a echipei Tanztheater din Wupperthal, o alta aminteşte elogiul tăcerii şi astfel fiecare evocă momentul ce a cristalizat raportul unic cu injoncţiunile revelatoare ale coregrafei. Ambele filme, în mod distinct, le privim azi din perspectiva doliului... şi toţi dansează amintindu-şi-o pe Pina Bausch! Aşa cum, demult, ea însăşi dansa tragic în Café Müller, acest sfîşietor omagiu adus amantului ucis într-un accident. L-am văzut într-o noapte de ger, noapte unică, la Nancy, noaptea meteoritului coreografic care se prăbuşea pe scena îngheţată!
Corpul şi moartea... pot ele să se exerseze dincolo de aceea a artistului? E oare legitimă supravieţuirea spectacolului dincolo de prezenţa autorului, întrebare ce tulbură doar artele „efemere“ ale spectacolului şi nicidecum celelalte arte „perene“. Pina Bausch a permis trupei sale, sub responsabilitatea unuia dintre cei mai apropiaţi colaboratori, să-i „transfigureze“ absenţa continuînd a-i prezenta creaţiile – pînă cînd? Care e limita posibilă? Merce Cunningham, dimpotrivă, a impus suspendarea oricăreia dintre operele sale coregrafice, după moarte. Maurice Béjart a permis reluarea spectacolelor lui, care s-au devitalizat în urma unei prea prelungite exploatări. Dilemă esenţială, imposibil răspuns unic.
Această incertitudine îmi evocă disputa în care m-am implicat în anii ’90, cînd grupul Cricot 2 a încercat să continue exploatarea spectacolelor lui Kantor, în absenţa lui. Proiect absurd, afirmam eu şi cîţiva prieteni, contra partizanilor care, în mod egal determinaţi, reclamau prezervarea turneelor prevăzute şi a prestaţiilor comandate. Justeţea poziţiei noastre era flagrantă, căci „autorul“, Kantor însuşi, era înscris în spectacol, îl anima ca dirijor autoritar, îl conducea ca un maestru al fantomelor: fără el, Clasa moartă era... moartă. Aici, reînvierea fiinţelor/manechine din copilărie se producea sub impulsul demiurgului care le domina destinele, le determina apariţiile sau le coordona relaţiile. Kantor, în sens proustian, era „naratorul“ şi, el odată dispărut, spectacolul îşi pierdea centrul explicit, se banaliza, se dezmembra. Ineluctabil, de astă dată, moartea artistului reclamă moartea operei. Aici, transfigurarea devenea imposibilă. Kantor se integrase reprezentaţiei ce-i restituia memoria, Pina Bausch, în schimb, rămăsese fizic exterioară, şi de aceea spectacolele i-au putut supravieţui. Kantor a fost fizic implicat, Pina Bausch – doar simbolic. Corpurile nu se pot dispensa de prezenţă, simbolurile da. Primele se îngroapă, celelalte persistă.
Alain Platel povesteşte că a creat o piesă coreografică – Out of context. For Pina – şi că, deşi ea a încetat să fie programată, dansatorii i-au solicitat acordul pentru a se reuni în fiecare an şi a o relua ciclic. „Ei vor să lucreze şi să îmbătrînească împreună. Asta mă bucură!“ mărturiseşte el. Opera s-a desolidarizat de artist, care-i acorda o autonomie de experienţă dincolo de artă! Un ritual de grup! El însă n-o exploatează public, ci doar o repetă ca un gest magic, un gest de neuitare!
Dar regizorul, mă întreb? Ştim cu toţii cît deplîngea el faptul că, odată repetiţiile sfîrşite, imperativul retragerii sale se converteşte în lege a teatrului. El, spre deosebire de dirijor, trece de „l’autre côté“ – acela al absenţei, al culiselor, al legendei... Regizorul devine un prezent/absent. Un leader secret, dar nicicum vizibil, disimulat în umbră şi interzis de lumină. Strehler se considera exclus, Chéreau nu, căci – îmi spune el – „dacă aş concepe evoluţia unui spectacol ca istoria unui declin asupra căruia nu am nici un impact, aş renunţa la regie!“ Dincolo de diferitele moduri de a rămîne sau nu aproape de spectacol, acesta se autonomizează... poate el, tocmai graţie acestui statut, supravieţui morţii regizorului? Întrebare indecidabilă, dar necesară.
Cînd am propus Festivalului de toamnă de la Paris extraordinarul Unchi Vania pus în scenă de Jürgen Gosch, mi s-a răspuns prosteşte: „Gosch a murit!“ Deces recent, care nu putea avea incidenţe imediate asupra reprezentaţiei... dar refuzată tocmai în numele obligaţiei de prezenţă a regizorului ca garanţie de prezentare corectă a spectacolului. Uitîndu-se că regizorul e atît de des absent... căci e înscris într-un proiect diferit. Cum să nu evoc replica unui actor dată lui Brook care, într-o seară, se scuză că nu poate asista la Omul care...: „Peter, noi sîntem mai buni cînd nu eşti în sală!“ Actorii lui Ariane Mnouchkine îşi doresc adesea să nu joace în permanenţă sub supravegherea ei... Wilson însă, artist planetar, le acordă o libertate a cărei indiferenţă o deplîngea. Situaţiile sînt diverse şi contradictorii! Acestui absent/prezent, care e regizorul, odată sfîrşite repetiţiile, îi poate supravieţui spectacolul? Dacă da, care îi e durata de viaţă?
În vechea Uniune Sovietică, unde cultul personalităţii s-a impus ca lege normativă, spectacolele semnate de Stanislavski sau Vakhtangov – artişti acceptaţi! – au beneficiat de o longevitate extremă, care le-a redus la o mumificare demnă de mausoleul din Piaţă Roşie. Cum să nu-mi amintesc de Prinţesa Turandot, capodopera lui Vakhtangov, care, venită la Bucureşti, ne-a apărut ca un miracol degradat. Ea fusese menţinută decenii de-a rîndul sub respiraţie artificială. Spectacolele trebuie să moară ca... spectatorii. Privindu-i Prinţesa învechită, m-am gîndit nostalgic la mortea precoce a lui Vakhtangov. Nedrept contrast! Comunismul a pus la congelator marile reprezentaţii. E ceea ce Brecht a vrut de asemeni, dar nu în mod arbitrar, ci concepînd o adevărată strategie „asiatică“ de conservare a operelor scenice, consemnate în redutabilele caiete de regie Modelbuch! Tentativa contra naturii în Occident... a cărui lege e mişcarea! Brecht, utopic, a sperat întemeierea unei tradiţii aici, unde tradiţia nu există. Cu moartea regizorului nu i se şterge urma, ea rămîne legendară, dar, după un interval subtil determinat, trebuie să-i dispară operele. Lui Vilar nimic nu i-a supravieţuit, lui Ciulei, lui Krejca sau Grüber, destinul le-a acordat aceeaşi şansă a destrămării... morala asumată a efemerului! Această expresie a vieţii „concentrate“ care e un spectacol nu se poate decît degrada fără „supravegherea“ lui. Îndeosebi – precizează Felix Alexa – cînd e vorba de ansambluri, care se dezorganizează mai rapid, sau de reprezentaţii în instituţii arhaice – Comedia Franceză, Burgtheater... Pentru că, viu şi prezent, regizorul îşi cauţionează creaţia. După moarte, cît îi poate supravieţui?
Marea actriţă Giulia Lazzarini mi-a spus că, atunci cînd Strehler, acum treizeci de ani, a distribuit-o în Oh, ce zile frumoase, ea şi-a formulat temerile: „Sînt prea tînără“, „Nu te nelinişti. Îţi ofer acest rol ca dar pînă la bătrîneţe cînd vei deveni o foarte bună Winnie“, îi răspunse el.
Regizorul îşi integrase implicit dispariţia contînd pe longevitatea actriţei. Ea putea continua să joace, uitîndu-l! De această dată, transfigurarea a fost nu a lui, ci a Giuliei... desemnată ca responsabilă moştenitoare personală a spectacolului.
George Banu este profesor de studii teatrale la Universitatea Sorbonne Nouvelle şi preşedinte de onoare al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru. A publicat, între altele, Livada de vişini, teatrul nostru (Editura Nemira, 2011).
