Muzeul Preşedintelui şi cadoul politic
N-am văzut muzeul lui Ceauşescu. Dar, de curînd, am intrat în Muzeul Preşedintelui... Jacques Chirac, undeva, într-un loc pierdut, în inima Corezului, acolo unde el şi-a făcut debutul şi unde, acum, fragilizat, s-a retras. Pe aici nu trece nimeni, doar cîţiva francezi rătăciţi se opresc în numele unui prestigiu „prezidenţial“ ce, progresiv, îşi pierde impactul. Clădirea, la Saran, la margine de sat, nu-i respectă nici dimensiunile, nici spiritul şi se impune ca un meteorit modern venit de niciunde, semnat de celebrul arhitect Willmotte. Pereţi de sticlă şi beton, verticale stricte se înalţă pe fondul unei vaste poieni frecventate de vacile reputate ale regiunii. Aici lucrurile nu se fac pe jumătate! Muzeul e un OVNI... dar identificat. Dedicat lui Chirac!
Cadoul prezidenţial a făcut o celebră victimă politică în anii ’80. În vizită la preşedintele vasal Bokassa, autodeclarat „împărat“, Giscard d’Estaing a primit o cutie cu diamante nedeclarată ca dar oficial. În plină campanie electorală, „diamantele“, ca în Cei trei muschetari, au ieşit la iveală devenind sursa unui scandal mediatic care, în parte, a afectat tentativa lui Giscard de a-şi reînnoi mandatul. Diamantele dăruite i-au fost nefaste preşedintelui!
Chirac, prudent, pentru a evita asemenea inconveniente, şi-a făcut un muzeu. Adevărata cavernă a lui Ali Baba unde cînd kitsch-ul te surprinde prin lipsa-i de cenzură, cînd eleganţa unui obiect te invită să-l izolezi din masa generală. O asemenea aglomerare dezorganizată invită la o reflecţie auspra darului politic. Care-i e discursul?
Curentă e afirmarea de sine, ca ţară şi cultură. Dar variaţiile pot fi extreme. Prinţii arabi oferă palmieri, miniaturi în aur, covoare evocînd flagrant bogăţiile lor actuale şi totodată reactualizînd stereotipia Orientului Mijlociu din O mie şi una de nopţi: aici totul străluceşte şi se expune ca fiind scump, lux şi frivolitate financiară, risipă şi autosatisfacţie. Cadou fără secrete. E însă preferabil cadoul simplu şi idiot, semn afişat al unei identităţi naţionale reduse la un clişeu de Hollywood ca, de exemplu, darul lui Clinton ce comportă o cataramă de şerif şi cizme de cowboy. America Far West-ului! Daruri mediocre, fără inteligenţă, nici discurs. Daruri „formatate“ ca programele calculatorului. Privindu-le, îmi amintesc că, trecînd rapid prin Bucureşti, i s-a oferit un drapel al României revoluţionare cu stema decupată şi că apoi de la Casa Albă o telegramă mulţumea preşedintelui român pentru „poncho“-ul oferit. Cîtă „atenţie“ faţă de un dar! Evident, Clinton şi serviciile sale erau indiferente la acest protocol subtil.
Cadourilor arabe li se opun cele africane, modeste, naive – un joc de şah cu personaje locale, fotolii cu broderii pe care sînt înscrise numele lui Chirac sau al Franţei. Cadouri care întreţin „cultul personalităţii“ atît de frecvent în ţările agitate ale Africii – cred că în muzeul Ceauşescu ele se acumulau în vrafuri. Dar, printre asemenea orori, survin ici şi colo statui în lemn sau bronz care ar putea fi expuse în orice muzeu din lume. Cadourile dezvăluie două Africi, cea a servituţii politice, a fanfaronadei liderilor şi o alta opusă, cea a unei culturi originare, esenţială şi mitică. Schismă perceptibilă în Muzeul Preşedintelui!
Japonia l-a sedus pe Chirac, care şi-a multiplicat voiajele la Tokyo şi Kyoto, pînă într-atît încît s-a presupus că are acolo şi un cont secret în bancă, şi un fiu nelegitim. Cadourile Japoniei sînt omogene, ele camuflează modernitatea agresivă a industriei şi a expansiunii comerciale, pentru a privilegia splendoarea trecută a unei tradiţii încă vii: o mască de nô, gravuri antice, un actor de kabuki, luptători de sumo! Cadouri de promovare culturală, de afirmare de sine, cadouri emblematice, cadouri de curtoazie: oferim esenţa noastră! Tot aşa cum serviciile protocolare ale Élysée-ului pun la dispoziţie sticle de coniac vechi sau porţelanuri de Limoges şi tapiserii de Aubusson. Cadouri identitare. Dar ce surprinde e absenţa originalurilor, căci nu se oferă decît copii: tezaurul naţional nu se înstrăinează! Copia e un cadou-semn, un indiciu, şi nu un cadou-act, căci doar originalul confirmă o reală dorinţă de dar. Cînd i-am oferit unui mare actor japonez, Tamasaburo, o carte rară despre maestrul chinez Mei Lan fang, el a refuzat-o politicos: „Îţi mulţumesc, dar sacrificiul tău e prea mare“.
Cadoul politic e interesant cînd devine simbolic, cînd e consecinţa unei gîndiri şi rezultanta unei alegeri determinate de circumstanţe. Exemplu de neuitat: cu ocazia venirii lui Gorbaciov, Mitterrand, care îl stima, decide să-i ofere – idee splendidă! – cele două pistoale ale duelului în care Puşkin a fost ucis. Printr-un mister pe care-l ignor, ele se aflau la muzeul din Angers, uitate şi prăfuite, dar cînd s-a emis ipoteza darului, un cor de voci s-au revoltat: preşedintele spolia moştenirea ţării. Mitterrand a rămas intransigent. Şi tot el, ducîndu-se la Amsterdam, a invitat, drept cadou politic, genialul spectacol al lui Brook: Tragedia lui Carmen. Cadou imaterial, cadou ce-l porţi cu tine o viaţă. Japonezii oferă uneori o frază. „Omul priveşte, masca vede“ – acesta fu darul pe care mi l-a făcut un prieten de la Tokyo cu ocazia aniversării a douăzeci de ani de căsătorie!
În Muzeul Preşedintelui, descopăr că nimeni nu a oferit o carte. Doar turcii care au scos din arhivele statului o ediţie rară despre... Costumul militar la Istanbul. De aceea, poate, m-am oprit cu emoţie în faţa diplomei cehe, austeră şi elegant tipărită, semnată de Václav Havel. Unica prezenţă a literaturii. În schimb, arme, vase, păpuşi şi revolvere abundă. Cadouri comode, fără implicaţie, nici reflexie, cadouri de întreprindere „naţională“.
Uneori, cadoul, chiar politic, se motivează printr-o cunoaştere secretă a partenerului. El se adresează atunci nu funcţiei pe care o reprezintă, ci persoanei care o încarnează. Informat de pasiunea lui Chirac pentru artele primitive – „arte prime“, conform apelativului recent –, preşedintele unui land german îi dăruie nu o copie, ci o mică sculptură africană, veche şi originală. Cadou pentru un amator iniţiat, şi nu atît pentru un preşedinte invitat! Aceasta-mi aminteşte iniţiativa ambasadorului Vignal care, după Bucureşti, ajunsese la Buenos Aires. Fiind la curent cu ceea ce atunci era încă un secret strict supravegheat, existenţa lui Mazarine, fiica ilegitimă a lui Mitterrand, pasionată de călărie, el îi sugerează preşedintelui argentinian să ofere un armăsar pursînge cu ocazia vizitei la Paris. Se spune că Mitterrand, tată disimulat, ar fi avut ochii înlăcrimaţi. Cadou personalizat!
Piesa centrală a muzeului se detaşează de la intrare. Un imens peşte fosilă, aproape unic în lume, metaforă absolută a timpului conservat, a fost dăruit de preşedintele minusculelor insule Comore cu ocazia unei rapide audienţe la Élysée. Gest simbolic şi totodată gest semnificativ: generos, omul sărac oferă ce are mai bun! Niciodată bogatul, prudent şi selectiv. Peştele e cadoul politic ce atestă complexul unui înalt demnitar care, astfel, îşi exprimă satisfacţia nemărginită de a fi primit de preşedintele ţării, acela care, odinioară, îi colonizase insulele acum independente, dar nu încă e liberate de trecut. Fosila e o metaforă neprevăzută a unui destin naţional.
Copil fiind, tata mi-a povestit des istoria cadoului făcut preşedintelui Eisenhower de o delegaţie de politicieni români exilaţi în America: o mapă în piele cu două foi albe înăuntru. Ele semnificau destinul ţării pe care, sugerau ei, Washington-ul era invitat să-l scrie. Pagini rămase definitiv intacte. Cadou al unei speranţe nicicînd împlinite.
Emerson a consacrat un eseu cadourilor, din care lipseşte cadoul politic! Atunci el era camuflat, şi nu revelat în muzee!
George Banu este profesor de studii teatrale la Universitatea Sorbonne Nouvelle şi preşedinte de onoare al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru. A publicat, între altele, Livada de vişini, teatrul nostru (Editura Nemira, 2011).
