«Inocenţa» literaturii proaste
Cînd era în clasa întîi sau a doua, fiică-mea a venit acasă cu prima carte cumpărată de ea însăşi. Era, din cîte-mi amintesc, povestea versificată a unui robot, pe care autorul însuşi o vindea din clasă-n clasă şi din şcoală în şcoală şi pe care fata mea îşi dăduse toţi banii de buzunar din săptămîna aia. A citit-o pînă seara şi apoi încă de cîteva ori, în zilele următoare. Era o gogomănie anevoios versificată, a cărei comercializare în şcoli ar fi trebuit interzisă odată cu pachetele de junk food. Şi, cu toate că învăţase, nu mai ştiu de la cine, să exclame de cîte ori dădea peste o carte care nu-i plăcea: „Săăăracii copaaaaci!“ (păcat, adică, de copacii retezaţi pentru hîrtia pe care fusese tipărită cartea), povestea cu robotul n-a intrat vreodată în categoria asta care isteriza pînă şi pisica, speriată de acutele pe care copilul le lua cînd compătimea arborii sacrificaţi. Cînd am întrebat-o, zilele trecute, cum se numea cartea cu robotul, pe care a citi-o de nenumărate ori (şi pe care n-am reuşit s-o fac pierdută, oricît m-am străduit), m-a privit cu reproş: iar aveam să scriu despre cărţile ei, numai ale ei, care n-o privesc „cu înfumurare“ din rafturile bibliotecii mele.
Întrebarea pe care ea mi-a pus-o atunci (şi la care n-am putut să-i dau un răspuns mulţumitor) rămîne şi acum, după opt ani, cînd încerc s-o fac să „comute“ spre cărţile serioase pe care eu le citeam la vîrsta ei. M-a întrebat, cînd a venit cu cartea acasă şi eu am răsfoit-o: „De ce e proastă?“. Cum îi explici cuiva de ce cartea care îi place lui e o novelă repetată, recondiţionată, reşapată? Nu funcţionează şi în literatură argumentul (democratic) al gustului, de vreme ce, în cazul criticii, „comunitatea de gust“ încă mai e dublată (pe alocuri) de o comunitate de influenţă? Nu e deloc uşor, să recunoaştem, nici atunci cînd le spui amicilor şi rudelor, cu atît mai mult atunci cînd cărţi pe care le consideri foarte proaste, făcături sinistre cu toate firele la suprafaţă, sînt astăzi nu doar elogios recenzate, ci şi premiate.
Prima chestiune rămîne însă una de principiu: care sînt indiciile cărţilor mediocre, în afara gustului care nu ne înşală doar cînd e îndelung exersat? Care este diferenţa flagrantă între cărţile de literatură adevărată şi còpiile care – azi mai mult ca oricînd – le ţin locul în librării, reviste, ierarhii? Un răspuns valabil şi în prezent dădea Lucian Raicu în extraordinarul său eseu, Reflecţii asupra spiritului creator: „Cărţile mediocre – ca şi filmele, simfoniile, tablourile destinate consumului în serie, părînd a satisface nevoile curente ale pieţei – le rezumă sau le dilată pe cele bune... Cărţile mediocre conspectează, poate cu un spor de «claritate», modul de a fi al celor bune, într-un caz, sau îl detaliază, cu un spor de insistenţă adesea plăcută, în al doilea caz. Asistăm atunci la o vastă acţiune de traducere funcţionînd impecabil, pe baza unui model viu, multiplicat în sute de variante moarte. Cărţile mediocre sînt, în ultimă instanţă, còpii, trase în serie, nu lipsite de oarecare adaos personal, după Dickens, după Balzac, după Cehov, după Faulkner, după Rebreanu, Sartre, Malraux, Malcolm Lowry, uneori mai grăbite, mai comprimate decît originalul, alteori mai ample, mai diluate, mai «agreabile». Momentul genetic este omis din biografia compunerii lor, dar toate celelalte faze răspund voioase la apel“. Ingeniosul răspuns al lui Raicu pare simplu. Ai nevoie însă de mai mult decît de intuiţie ca să sesizezi momentul în care o carte îşi inventează propria formulă şi trebuie să ştii măcar cîteva „formule“, fiindcă, în fond, de asta ţine originalitatea unei cărţi, nu doar de felul în care scriitorul povesteşte, creează atmosferă, îşi construieşte personajele.
Doar prin frecventarea acelor cărţi care au inventat lumea în care trăim inventîndu-se mai întîi pe ele însele, putem recunoaşte făcăturile şi le putem învinovăţi, cu argumente interioare, de multe dintre relele literaturii. Căci literatura proastă, cantitativă, reduplicativă nu e nevinovată, e mimetică, fadă şi plină de pretenţii. Atacul ei împotriva literaturii adevărate – o spune tot Raicu în eseul pe care l-am citat şi a cărui reeditare ar fi azi o adevărată faptă culturală – e unul constant, premeditat şi parazitar: „Din cauza literaturii cantitative, marile opere, pe care această literatură le «reproduce» pînă la saţietate, riscă o vreme, cel puţin, să se golească ele însele de sens. Aşa se explică reacţia de plictiseală şi dezinteres, sentimentul că unii sau alţii sînt scriitori «depăşiţi». Primejdia banalizării lor, printr-o întreagă literatură repetitivă, există. Literatura proastă nu e atît de «inocentă» pe cît pare; este, de fapt, expresia unei agresiuni. Obiectul agresiunii îl constituie marile opere. Literatura mediocră încearcă, pe toate căile, să le discrediteze şi nu o dată izbuteşte“. Cînd critica nu mai poate face, din diferite motive, diferenţa, e vital ca adevăraţii scriitori, singurii care nu pierd vreodată din vedere cum stau lucrurile, să o spună mai răspicat.
