Unde-s fanfarele de altădată?

● The Dirty Dozen Brass Band, Twenty Dozen, Savoy Jazz, 2012. 

Printre primele experiențe muzicale pe care mi le amintesc, din fragedă copilărie, se numără înmormîntările și nunțile din sat, pe care le frecventam, forțat fiind de cutumele rurale: toți bunicii și copiii, fiecare generație cu interesul ei, trebuiau să se adune pe marginea străzii (principale) să vadă cum trece mortul, ori mireasa, după caz. Ca să nu mă gîndesc prea mult la însemnătatea traumatizantă a evenimentului (indiferent despre care dintre ele vorbim), am dobîndit un obicei escapist de a asculta cu plăcere principala coloană sonoră a astfel de evenimente – fanfara. În funcție de satul în care avea loc evenimentul (uneori mergeam și în satele vecine, cînd nu erau destule înmormîntări la noi), am văzut tot felul de fanfare locale, unele de origine militară, altele moștenire a vreunei categorii profesionale interbelice, bunăoară fanfara minerilor (de fapt, înainte ca termenul „mineriadă“ să fi căpătat conotații de film cu zombie, îl știam drept un cîntec al unei fanfare de mineri, vecini de-ai mei care îmi aminteau, de cîte ori îi vedeam, de muzicanții din Bremen). Deși în primii, să zicem, șapte ani de viață a fost cam singura muzică pe care am ascultat-o, constat retrospectiv că ubicuitatea de atunci a muzicii de fanfară – coloană sonoră a multor evenimente cotidiene – a cam dispărut. Fanfarele țigănești ori semifanfarele bregoviciene mai țin cît de cît flacăra aprinsă, însă exotismul lor le demonstrează tocmai raritatea. Am auzit că este și un festival de fanfare la Vaslui, poate ar trebui să dau o fugă să-mi astîmpăr nostalgia.

Pînă atunci mă mulțumesc cu The Dirty Dozen Brass Band, o fanfară din Louisiana care cîntă jazz și funk, iar uneori (tot mai des în ultima vreme) experimentează, spre deliciul largului public, cu ingrediente gospel, reggae, pop-rock. La origini a fost o fanfară de marșuri baptiste, specializată apoi în înmormîntări pentru săraci și petreceri private, iar astăzi The Dirty Dozen Brass Band sînt un nume esențial în jazzul de petrecere. Grupul aniversează 35 de ani de carieră cu acest nou album, primul lor material cu piese originale de mai bine de zece ani, deși oferă și un cover hazliu după Rihanna, „Don’t Stop the Music“, plus un set standard de încheiere a albumului, construit în jurul imnului „When the Saints Go Marching In“. De fapt, coverurile fanfarisite au devenit principalul punct de atracție al grupului și combustibilul spectacolelor pe care le oferă. Pentru victimele uraganului Katrina au răstălmăcit un întreg album Marvin Gaye. Au acompaniat de-a lungul timpului nume ca Dizzy Gillespie și Elvis Costello, dar și indie rockeri ca Modest Mouse și The Black Crowes. Jazz, country, rock, pop, preluări după Elton John sau Willie Nelson, nici un gen semnificativ nu a scăpat pervertirii de către grupul de suflători sudiști adunați în jurul fraților Kirk și Charles Joseph, aduși de spate din pricina tubelor cărate în toți anii ăștia. Poate tocmai prezența redusă a coverurilor a făcut ca noul album să fie primit cu răceală, deși, prin caracterul aniversar, grupul a dorit să propună un material de referință pentru istoria sa. Muzica de fanfară poate fi monotonă, stridentă și greu de digerat în absența altor puncte de atracție – spectacolul live sau coverurile bizare. Cu funkul lor sprințar și corurile gospel, The Dirty Dozen Brass Band reușesc să spargă însă barierele așteptărilor pe care le-ai putea avea cu privire la acest concept.

Într-un interviu dat de Kevin Harris (unul din cei 7 membri actuali – n-au fost niciodată 12 – ai grupului), acesta vorbește de tradiția muzicii de fanfară în New Orleans: francezii o foloseau în bătălii, negrii la înmormîntări, ceea ce nu diferă prea mult de statutul pe care l-a avut și la noi; totuși, undeva în istoria conceptului, cineva a făcut un gest pervers cînd a decis să folosească fanfarele la nunți și petreceri. Din această perversiune s-au născut The Dirty Dozen Brass Band. Ce-i drept, nici pe cîmpul de bătălie, nici cu marșuri de înmormîntare nu prea ai cum să prinzi 35 de ani de carieră.

Aron Biro este autorul blogului http://aronbiro.blogspot.com.