Moroii erau liberi

● Liliana Lazar, Pămîntul oamenilor liberi, traducere de Doru Mareş, Editura Trei, 2012. 

Literatura română mai are mult de recuperat la capitolul scriitorilor bilingvi, străini de origine română sau născuţi în România. Cum am făcut şi altădată un posibil bilanţ, dacă Herta Müller, Andrei Codrescu şi Cătălin Dorian Florescu sînt traduşi aproape integral şi, oricum, pe măsură ce publică, scriitori precum Anamaria Beligan şi Gabriela Melinescu, americanii Dumitru Radu Popa şi Petru Popescu, nemţii Eginald Schlattner, Dieter Schlesak şi Richard Wagner sau scriitorii maghiari născuţi în Ardeal – Attila Bartis, Ádám Bodor şi György Dragomán, fie sînt traduşi în bună parte, fie „aşteaptă“ să fie traduşi cum trebuie. Elveţianul Daniel Marius Popescu, publicat la Paris şi premiat cu La Symphonie du Loup în 2008, a fost imediat tradus şi în româneşte, dar faţă de mulţi alţii, editurile de la noi nu s-au arătat pînă acum prea interesate. E cazul mai multor scriitoare americance de origine română Claudia Moscovici (Velvet Totalitarianism, 2009 şi The Seducer, 2011), Alta Ifland (Elegy for a Fabulous World, 2009; Death-in-a-Box şi The Snail’s Song, 2011) sau Aura Imbarus (Out of the Transylvania Night, 2010), a „japonezului“ Florin Grancea (The Pigs’ Slaughter, 2010) sau a memorialistei Carmen Bugan (Burying the typewriter: Childhood under the eye of the Secret Police, 2012), care, publicată de curînd de Picador, are în acest moment o presă foarte bună în Anglia. Dar, fireşte, mai sînt şi alţii, destui pentru a putea spune că există o adevărată literatură cu rădăcini româneşti încă de descoperit.

Liliana Lazar (n. 1972) se înscrie şi ea în acest contingent, după ce a debutat cu romanul Terre des affranchis (2009), distins cu premiul literar belgian „La Première“, dar, mai ales, cu Premiul celor cinci continente acordat, în 2010, în Elveţia, de Organizaţia Internaţională a Francofoniei. Nu cunosc în detaliu presa din lumea francofonă de care s-a bucurat acest roman la vremea lui, probabil bună şi foarte bună date fiind şi premiile, dar din extrasele de pe copertele ediţiei româneşti se poate citi că Pămîntul oamenilor liberi „reînvie atmosfera din basmele Fraţilor Grimm“ (Le Nouvel Observateur), fiind „un fascinant şi seducător roman politic despre insuportabila uşurătate a fiinţei“ (Télérama) şi „unul dintre cele mai originale romane din ultimii ani“ (J.M.G. Le Clézio). Ei bine, datorită traducerii lui Doru Mareş (care, ţin să spun din capul locului, nu are nici o vină), l-am citit şi sînt realmente îngrozit. În literatura franceză contemporană nu-mi mai pun demult speranţe – sînt convins de mediocritatea ei, dar trebuie că Le Clézio este deja senil.

Într-o posibilă tradiţie a romanului rural scris de un Gala Galaction sau un Vasile Voiculescu, Liliana Lazar îşi plasează acţiunea romanului într-un sat moldovenesc numit Slobozia, în pădurea căruia se află un străvechi (există legende încă de pe vremea turcilor) şi malefic lac numit de localnici Groapa cu lei. Ca într-un adevărat horror de serie B, romanul se deschide cu doi tineri care merg noaptea pe malul lacului pentru sex, fetei i se face frică şi vrea acasă, băiatul o tachinează şi se-avîntă în lac pentru a înota şi pentru a-i arăta că n-are de ce să se teamă, cînd din apă apare cadavrul descărnat al unui bătrîn. Romanul evoluează de la horror la slasher, înnobilîndu-l pe parcurs cu toate ingredientele care l-ar aduce la juisare intelectuală pe cititorul francez ignorant şi avid după exotisme şi senzaţii tari est-europene. Adolescentul Victor Luca îşi omoară tatăl violent şi alcoolic pe care îl aruncă în lac, apoi mai omoară o fată din sat care nu vrea să meargă cu el la bal şi o aruncă în lac, apoi o omoară şi pe învăţătoare, după care o violează şi apoi o aruncă în lac, apoi mai omoară doi adolescenţi care veniseră şi ei să facă sex lîngă lac (scena decapitării cu cazmaua e pigmentată cu expresii precum: „horcăit de satisfacţie“, „ţipăt de plăcere“, „mîrîit de durere“). În tot acest timp, adică vreo 30 de ani, băiatul ajuns bărbat stă ascuns în podul casei copiind Vieţile sfinţilor pentru preotul satului, figură de disident. Crezîndu-l mort de mult într-o încercare nereuşită de a fugi din ţară, sătenii pun crimele pe seama unui moroi (citez din vorbele naratorului: „moroii sînt răspunzători pentru tot felul de calamităţi“). Prin urmare, sătenii o deshumează pe mama băiatului, căreia un vraci ţigan, care locuia într-un bordei săpat sub pămînt şi care cunoştea leacuri şi vrăji cu mandragoră (la el se dusese învăţătoarea pentru a avea noroc în dragoste), îi scoate inima cu un cuţit şi i-o ard în timp ce fiul „urlă în furtună“: „Mamă! De ce ţi-au făcut aşa ceva? Tu, care ai fost mereu aşa bună...“. Dar francezii vor şi comunism, nu doar legende, eresuri şi rituri păgîne/ortodoxe (ca şi vrăjile, înmormîntările ortodoxe sînt descrise foarte frumos, cu fanfare de ţigani, bocitoare şi tot tacîmul), astfel că preotul este ridicat şi dus într-un penitenciar, unde e torturat pînă la moarte, locul lui fiind luat în sat de un preot informator. Care are probleme cu potenţa, aşa că se duce la vraciul ţigan, prilej pentru descrierea unui alt ritual. Dar toate aceste scene de etno-horror cu fundal totalitar cer şi o dimensiune spirituală. Aşa că în sat apare un străin ciudat care se aciuează lîngă lac şi despre care aflăm, dintr-un petic de ziar ţinut în Biblie, că făcuse un mare păcat, probabil tot o crimă. Omul cu trecut îngrozitor vrea să-şi găsească alinarea şi iertarea citind cuvîntul Domnului în pustietate: „Dacă alesese recluziunea voluntară, o făcuse în speranţa mîntuirii. Zi de zi, Daniel îşi ispăşea păcatele cu trupul şi cu sufletul. Întreg corpul suferea chinul privaţiunilor, sufletul suporta clocotul conştiinţei. Îi era foame. Foame de pîine şi sete de Dumnezeu“. Într-un final, Daniel ajunge să ia asupra lui crimele lui Victor într-un gest de sacrificiu suprem, arătîndu-i criminalului în serie copist de texte sacre interzise cum poate fi atinsă Mîntuirea. Dar nu înainte de a-i înmîna un manuscris etc.

Dincolo de subiectul său debil, romanul este scris sub orice critică. Practic, Liliana Lazar scrie ca o şcolăriţă, făcînd toate gafele şi greşelile stilistice şi naratologice posibile. Pentru a-i da cititorului francez sentimentul autenticităţii, la tot pasul apar formulări precum „conform tradiţiei ortodoxe…“, „vechea tradiţie românească consta în…“, „formula este cunoscută în ritul ortodox drept…“ şi chiar ghilimele, ca şi cum naratorul ar cita, din cînd în cînd, dintr-un tratat de etnologie (probabil la asta se referea Le Clézio cînd spunea că e „unul dintre cele mai originale romane din ultimii ani“). Inadecvările istorice sînt cu duiumul: deşi în plin colectivism, ţăranii deţin puşti şi pogoane de viţă-de-vie, iar în anii ’70-’80 încă mai trăiesc în case de chirpici neelectrificate. Ingredientele comuniste sînt însă oricum puse cu toptanul: apar scene cu comunişti arzînd cărţi, condamnarea lui Ceauşescu de Crăciun, tricolorul decupat etc., iar cînd acţiunea trece în anii ’90 sînt menţionate chiar orgii sataniste – păcat că Liliana Lazar nu le descrie şi pe acestea! Pămîntul oamenilor liberi este exemplul perfect de roman comercial – un fel de etno-slasher-mistico-politic în cheie melodramatică – scris pentru a satisface presupusul orizont de aşteptare senzaţionalist al cititorului occidental idiot: Estul în care coexistă, la modul grotesc-magic, ritualurile păgîne şi cele ortodoxe, superstiţiile şi spiritualitatea, ruralismul şi comunismul, preoţii şi violatorii, moroii şi torţionarii etc. Problema însă nu e nici măcar acest reţetar kitschos (dimensiunea parodică ar fi salvat cartea cu totul), ci totala şi definitiva lipsă de talent a autoarei. Practic, eu n-am mai citit un roman atît de prost de la Drumul spre fericire. Misterul testamentului al lui Cristian Gava (Editura Rao, 2007). Pe lîngă acest roman, Fantoma din moară al Doinei Ruşti, care se ocupa cam de aceleaşi lucruri însă cu mai mult accent pe supranatural (de unde şi o dimensiune în plus a ridicolului), era o capodoperă.