Vîntul schimbării
● Vînt potrivit pînă la tare. Tineri poeţi germani din România, Antologie de Peter Motzan, traducerea Ioan Muşlea, ediţia a doua, îngrijită şi cu o prefaţă de Ion Bogdan Lefter, Editura Tracus Arte, 2012.
Am scris şi altădată despre cît de curioase sînt destinele antologiilor, despre relaţia complexă dintre influenţa lor culturală şi numărul scriitorilor care le-au supravieţuit (literar sau existenţial), despre cum o parte din ele au avut şansa de a-şi retrăi tinereţile prin reeditări. Dacă Desant 83 a fost retipărită în 2000, Aer cu diamante a apărut într-o a doua ediţie abia anul trecut, iar Marfă (1996) a cunoscut nu o reeditare, ci o continuare prin Marfă reîncărcată tot anul trecut. Alte antologii postdecembriste, precum Ficţiuni (1992), Tablou de familie (1995), Ferestre ’98 şi Tescani 40238 (2000), de găsit acum abia prin biblioteci, sînt mai mult citate decît citite. Spuneam, anul trecut, că, de vreme ce astăzi oricine poate publica individual şi oricum există site-urile de literatură, antologiile nu se mai poartă în acel fel, sînt doar retrospective, de autor sau tematice, şi mă întrebam de ce nici Vînt potrivit pînă la tare (1982), nici Cinci (1982) nu se reeditează. Probabil că amîndouă erau deja în planul Editurii Tracus Arte, căci, iată, între timp ambele au fost retipărite, după exact 30 de ani.
Povestea din spatele acestei antologii germane este, literar şi politic, fascinantă, aşa că am să mă opresc, nu asupra textelor, ci asupra cîtorva din momentele ei. Alcătuită de criticul Peter Motzan în anul 1982, Vînt potrivit pînă la tare era subintitulată „zece tineri poeţi germani din România“, aceştia fiind, în ordinea din antologie, Anemone Latzina, Frank Hodjak, Rolf Frieder Marmont, Johann Lippet, William Totok, Richard Wagner, Rolf Bossert, Hellmut Seiler, Horst Samson şi Helmut Britz. În ultimul moment, au fost scoşi din cuprinsul antologiei alţi doi poeţi, Klaus Hensel şi Werner Söllner, care între timp se exilaseră în RFG. În substanţiala şi foarte necesara prefaţă a acestei a doua ediţii, Ion Bogdan Lefter reface deopotrivă contextul socio-politico-ideologic al minorităţii germane din România anilor 1960-1980, reconstituind, în primul rînd, dinamica cîmpului literar. Tinerii poeţi germani publicau, începînd cu 1968, în recent înfiinţata revistă clujeană Echinox, care avea pagini speciale de limbă maghiară şi germană, dar şi în alte publicaţii de limbă germană şi nu numai: Neue Banater Zeitung, Schülerseiten sau Universitas, această prezenţă a lor fiind deja percepută în termenii unei noi generaţii de scriitori. La începutul anilor ’70, cu toţii aveau în jur de 20 de ani, scriau şi traduceau, unii erau încă elevi la liceu, cei mai mulţi însă studiau la Universitatea din Timişoara, o parte la Cluj, dar Anemone Latzina şi Rolf Frieder Marmont, spre exemplu, erau studenţi la Bucureşti, unde, în periodicul de limbă germană Neuer Weg, redactorul Horst Weber a vorbit pentru prima dată despre „Aktionsgruppe“ („poate că din grupul în discuţie se va forma un grup de acţiune al tinerilor scriitori“), termen ce va fi ulterior adoptat şi localizat (Aktionsgruppe Banat / Grupul de acţiune Banat). De ce grup şi, mai ales, de ce de acţiune? Ion Bogdan Lefter sintetizează foarte bine: „Tinerii saşi şi şvabi ai perioadei s-au plasat, în contrast, pe poziţii de stînga, de stîngă critică, de tip occidental, în consonanţă cu procesul denazificării din Germania postbelică; autorii noului val avînd de la bun început, din anii de formaţie intelectuală şi creativă, o acută conştiinţă politică şi o fermă opţiune ideologică“ şi „În esenţă, ei propun o literatură – mai ales o poezie – de acroş direct al realităţii, cu semnificaţii explicit sociale şi politice, şi anume pe înainte-menţionata linie de stînga anti-nazistă, marxizantă, aparent aliniată ideologiei regimului, dar – de fapt – constestară, profund non-conformistă, radical critică nu doar faţă de extremismul de dreapta, ci faţă de orice formă de limitare a libertăţii.“ Cenaclul Universitas condus de Richard Wagner şi Editura Facla, ambele din Timişoara, publicaţii de limbă germană din Braşov (Karpaten-Rundschau) sau din Bucureşti (Neue Literatur) publică articole, mese rotunde sau chiar antologii din textele membrilor Grupului de acţiune Banat conturat în cîţiva ani în jurul unui nucleu de aproximativ zece autori. Această efervescenţă literară (anunţînd protestele politice şi disidenţa de mai tîrziu a multora dintre ei) are însă şi o consecinţă politică directă: Securitatea începe să-i urmărească pe tinerii scriitori, se infiltrează în rîndurile grupului, apar ameninţări şi denunţuri, au loc anchete şi arestări, apar interdicţii de publicare. Scrie Ion Bogdan Lefter: „După ce se lămurise cu cine are de-a face, Securitatea îşi făcuse o ţintă din blocarea activităţii Grupului de acţiune, considerat periculos atît în sine, ca manifestare colectivă a unui program literar subversiv, cît şi din cauza identităţii etnice şi a relaţiilor cu Germania de Vest, unde tinerii scriitori aveau rude şi li se publicau textele, existînd oricînd posibilitatea ca ei să fugă din ţară într-acolo (marotele comunismului în raporturile cu Occidentul fiind spionajul şi trădarea)...“
Ideea unei antologii o are Peter Motzan în 1974, adică înainte cu un an ca cenaclul să fie interzis, iar Grupul de acţiune Banat să-şi înceteze, sub această denumire, activitatea. Vînt potrivit pînă la tare apare, cu titlul preluat dintr-un poem de Rolf Bossert şi cu prefaţa strategică a unui critic de limbă română – Mircea Iorgulescu, la Editura Kriterion abia la sfîrşitul anului 1982. Acelaşi an în care apăruseră Aer cu diamante şi Cinci, celebrele antologii-manifest ale poeţilor români optzecişti, şi cu puţin timp înaintea Desantului, volumul colectiv al prozatorilor. Este, astfel, foarte interesant de urmărit joncţiunea dintre cele două grupuri de tineri scriitori de aproximativ aceeaşi vîrstă, „lunediştii“ primindu-i pe conaţionalii lor de limbă germană cu entuziasmul solidarităţii deopotrivă literare şi de atitudine (Cenaclul de Luni mai avea puţin pînă să fie şi el interzis), revista Neue Literatur dedicîndu-le ambelor grupuri o anchetă ce va fi reluată, în limba română, de revista Transilvania, multe alte publicaţii româneşti oferind o receptare extraordinară. De altfel, această excelentă a doua ediţie a antologiei conţine nu doar grupajele de poeme ale cenzuraţilor Klaus Hensel şi Werner Söllner, dar şi textele programatice ale Grupului de acţiune Banat, precum şi ecourile scriitorilor români la prima ediţie. Un alt detaliu semnificativ este completarea fişelor biobibliografice ale poeţilor cu perioada de după publicarea antologiei, putînd fi astfel urmărită şi evoluţia lor ulterioară. Din păcate, Anemone Latzina şi Rolf Bossert au murit foarte tineri, restul, fără excepţie, au emigrat în Germania, unde au continuat să scrie literatură, să predea sau să facă jurnalism.
Multe au rămas nespuse despre această minunată antologie, mai ales despre cît de bune sînt în continuare grupajele de poeme, dar şi despre diferenţele şi asemănările dintre textele germanilor şi ale optzeciştilor. Mă voi alătura şi eu lui Ion Bogdan Lefter, care remarcă foarte bine faptul că, exceptînd cîteva cărţi ale unor Dieter Schlesak, Richard Wagner, Eginald Schlattner şi Herta Müller, traducerea scriitorilor germani de origine română ar trebui să devină un proiect pe care cultura română să şi-l asume. Această reeditare ar putea aduce o schimbare.
