Ca şoarecele în cursă
● Două loturi, după I.L. Caragiale; dramatizare & regie: Alexandru Dabija; cu: Ana Ciontea, Gavril Pătru, Marius Manole, Mădălin Mandin, Mihai Munteniţă. Teatrul Naţional Bucureşti.
La exact o sută de ani de la moartea lui Caragiale (9 iulie 2012), Teatrul Naţional din Bucureşti, aflat în renovare, consolidare şi redefinire a spaţiului, şi-a omagiat patronul spiritual prin deschiderea celei dintîi dintre noile săli cu avanpremiera Două loturi în regia lui Alexandru Dabija (premiera la toamnă). Cînd un scriitor e celebrat la un număr rotund de ani de la naştere sau moarte, numele său devine în anul respectiv un brand la modă. Partea bună este că artistul e redescoperit, reinterpretat, reinventat. Partea proastă este că excesul de aducere aminte transformă scriitorul într-un produs care se epuizează/banalizează prin consum. Ceea ce face interesant cuplul Caragiale – Dabija (în care scriitorul a fost stors de sensuri şi estetici în acest an care îi este dedicat, iar regizorul se încăpăţînează să redescopere sensuri şi estetici în texte clasice) este privirea proaspătă cu care cel de-al doilea îl citeşte pe primul. Dabija citeşte într-un nou stil Două loturi şi asta nu doar de dragul de a face notă discordantă cu nenumăratele spectacole în tradiţionala cheie comică Jean Georgescu-Liviu Ciulei. Sigur că el se desparte de interpretările pertinente care în timp s-au standardizat, dar lectura lui, aproape preţios de... exactă, are aceeaşi validitate cu cele anterioare.
Regizorul are antecedente în lecturi vii din Caragiale. Cu O noapte furtunoasă (Teatrul Naţional Iaşi) face o incursiune pitorească în specificul naţional românesc, mitocănia. Ireverenţios din fire, Dabija nu a avut nici o problemă în a dovedi că prostul gust şi proasta creştere alcătuiesc sinteza spiritului mioritic. Drept urmare, a realizat un inventar al mîrlăniilor naţionale. De la rîgîituri la urinat în public, personajele s-au dat în spectacol cu seninătate, c-aşa-i românul. Bineînţeles că falsele pudori au fost deranjate din cauză că pe „sfînta scîndură“ se face tot ce „nu se face“, „uitînd“ că Nenea Iancu i-a portretizat pe mahalagiii vremii sale care şi-au lăsat amprenta civilizatorie urmaşilor, urmaşilor lor, pînă în zilele noastre. Piesa a deranjat şi la timpul ei (1879): la a doua reprezentaţie după premieră, directorul TNB de atunci, Ion Ghica, a tăiat cîteva scene, iar Caragiale, supărat, a retras-o din repertoriu. Dabija i-a (re)găsit, se pare, spiritul coroziv, aşa cum a făcut şi cu O scrisoare pierdută la Teatrul de Comedie. Aici, textul sună ciudat din cauza rostirii actorilor. Zeflemelele, comicăriile, miticismele se „răcesc“, replicile devin abrazive, dure. În fond, este vorba despre lumea politicii în care încleştările sînt feroce şi personajele încearcă să aburească în interes propriu un popor turmentat. Prin urmare, sigla partidului este formată din trei ciuperci (halucinogene?), iar biroul lui Trahanache & Tipătescu este într-o ciupercărie, un spaţiu umed şi lipicios. Cine-i cel mai ameţit?
Cînd citeşte o scriere clasică, Dabija operează pe text, fără să intervină în el. Nu pune sensuri, le descoperă. Nu taie tabloul ca să intre în rama în care vrea el, ci găseşte o perspectivă valabilă, suspectă de a fi chiar intenţia autorului. Percepţia că Două loturi ar fi o nuvelă comică este una superficială căci, la o lectură atentă, textul nu te lasă să rîzi. În spectacol, Dabija a suprimat hohotele de rîs. Nu îţi vine nici măcar să zîmbeşti. Umorul a fost înlocuit de o umoare neagră. Nimic clasic caragialian, dimpotrivă, un spectacol rece, aproape gotic într-un decor ascuţit, tăios, cu un perete zăbrelit, scări metalice contorsionate, ferestre ciobite, pasarele instabile, toate pe o turnantă care îl aleargă pe D-l Lefter ca destinul său implacabil de ghinionist. Personaje în negru, sinistre, bîntuie ca Nicolas Cage prin Los Angeles. Actorii tineri, din afara TNB, au fost aleşi probabil şi după geometria feţei. Sînt figuri bizare, colţuroase (ca a Şefului – Mihai Munteniţă ), aproape diforme, o lume ciudată de umbre demente, de saltimbanci umani, un soi de Familia Addams fără umor. Pîndesc vultureşte din spatele decorului şi se aruncă în joc ca după o pradă, ţesînd, cu vădită plăcere, urzeala pentru această comedie neagră a nenorocului. D-l Lefter Popescu este urmărit de un ghinion karmic ca o Furie cinică. Cînd crede că s-a întors roata, este aruncat în cea mai cruntă deznădejde. Cineva îi joacă viaţa la loterie şi i-o pierde. Destinul a devenit un urmăritor ameninţător de care nu se poate scăpa. Gluma sinistră pe care Providenţa i-o joacă D-lui Popescu stîrneşte groaza. Degeaba recită D-na Popescu Psalmul 50. Litania n-are nimic evlavios în ea, sună rece, chiar ameninţător. De altfel, întreg textul e dezbrăcat de umor şi lasă să se vadă o poveste îngrozitoare despre cum te poate înnebuni soarta. Povestitorul (Marius Manole), un Caragiale evadat şi el din portretul-robot de boem bonom, joacă rolul destinului, unul indecis. Pare să creeze farsa pe măsură ce se desfăşoară, ba chiar lasă senzaţia că ar fi putut să-l scape pe nenorocitul Lefter de nenoroc, dar cinic, îl aruncă în prăpastie. De altfel, demenţa domnului Lefter (Gavril Pătru) e presimţibilă, iar sinusoida emoţiilor de la bucurie la disperare şi înapoi şi saltul brusc de la un ghinion asumat la un noroc nesperat îl trimit direct la balamuc. Nu înainte însă de a arăta unele tare naţionale (Dabija reloadead). Atitudinea superior dispreţuitoare faţă de etnicii romi (chivuţele) bazată pe prejudecata că „au făcut ceva rău“ (au furat) frizează rasismul. Dabija pune în imagini cîteva fraze din textul lui Caragiale despre rezistenţa la bătaie a oamenilor, ignorate de obicei întrucît nu au un comic direct. Violenţă şi rasism, iată ce popor mîndru sîntem! Abuzul autorităţilor (Poliţia) care arestează fără mandat şi torturează în timpul anchetei, prejudecăţi naţionaliste, un sistem bancar corupt, corporaţia care depersonalizează omul etc. E un univers noir. D-na Popescu grecoaica (Nicoleta Lefter) are tragedia în sînge, este o adevărată Hecuba. Lui Dabija îi plac jocurile ascunse. Coincidenţă sau nu, pe una dintre actriţe o cheamă... Lefter, iar unii dintre actori sînt de etnie romă. Numerele lozurilor sînt înlocuite cu datele de naştere ale regizorului şi scenografului.
În spectacolul de la TNB, textul lui Caragiale capătă o causticitate macabră. Dabija este un cititor subtil şi un jucător abil.
Oana Stoica e critic de teatru.
