Împreună pentru totdeauna
Pe 16 iunie, seara, Flori de mină (Bányavirág) de Csaba Székely, regia Aba Sebestyén, producţie Yorick Studio/ Teatrul Naţional Tîrgu Mureş, a căştigat premiul pentru cel mai bun spectacol la Festivalul Naţional de Teatru de la Pécs (Ungaria) - POSzT. Doi dintre membrii distribuţiei, Gábor Viola şi Barna Kelemen Bányai, au fost premiaţi de juriul Asociaţiei profesioniste a actorilor maghiari (MASZK).
E, s-ar zice, o performanţă, cînd în concurs erau spectacole pe texte „mari“ şi regizate de János Mohácsi (care, de altfel, a luat premiul de regie pentru Visul unei nopţi de vară), Sándor Zsótér (Un tramvai numit dorinţă), Lászlo Bagossy (Regele Ioan), Silviu Purcărete (Vicleniile lui Scapin – premiul de scenografie pentru Helmut Stürmer) sau Andrei Şerban (Hedda Gabler de la Cluj). Mai mult sau mai puţin, cum era de aşteptat, mai toată lumea din festival aflase cu o zi întreagă înainte despre premiul pentru Flori de mină – un spectacol produs în urmă cu un an şi care n-a avut parte de prea multă atenţie din partea mainstream-ului teatral din România. Asta deşi excelentul text despre drama măruntă a unei comunităţi miniere secuieşti, scris de Csaba Székely în cadrul unui proiect pentru studenţi al Teatrului 74 din Tîrgu Mureş, are, printre multe alte calităţi, pe cea de a scoate „teatrul maghiar transilvănean“ din inevitabila capcană „miros de pin sau iz de naftalină“ – din care se prea poate ca nici măcar recursul la estetica teatrului de artă să nu-l poată salva.
De fapt, e foarte posibil ca Flori de mină să fi provocat un soi de epifanie în plină atmosferă combativă, nu neapărat infuzată de pasiuni artistice – să-şi fi găsit, deci, deschiderea ideală în plină bătălie politicoidă.
Tradiţional organizat de echivalentul maghiar al UNITER-ului, deci de o asociaţie a oamenilor de teatru din Ungaria, POSzT a devenit acum scena confruntării dintre două tabere cu mize politice, mai mult decît estetice: una a susţinătorilor partidului la guvernare la Budapesta, FIDESZ, cealaltă – a „rezistenţilor“, a opozanţilor liberali ai formaţiunii lui Viktor Orbán. Prima îl are drept reprezentant de marcă pe Attila Vidnyánszky, regizor şi director al Csokonai Színház din Debreţin – teatru unde Purcărete a repus în scenă Scapin… al lui Molière, într-o versiune virtual identică celei făcute în Marea Britanie în 2005 (o producţie Chichester Festival). Cea de-a doua „tabără“ cuprinde, mai mult sau mai puţin implicat, tot restul numelor cunoscute din teatrul maghiar şi, amănunt demn de luat în consideraţie, întreaga breaslă, teoretic, a criticilor de teatru. Această diviziune politică se reflectă, însă, mai degrabă în dinamica extrascenică – de pildă, selecţia spectacolelor în competiţie la POSzT a fost făcută de o echipă „mixtă“ de reprezentanţi ai ambelor grupuri, iar juriul final a fost format după acelaşi principiu – decît în actul artistic propriu-zis – cu greu s-ar putea spune că există în Ungaria teatru „de stînga“ şi teatru „de dreapta“, iar paradoxul merge pînă la detaliul că Vidnyánszky, pe lîngă a fi considerat un director de scenă cel puţin bun, e şi unul dintre puţinii directori de instituţie deschis către mediul internaţional. (Iniţial, Vidnyánsky a condus teatrul de limbă maghiară din Beregovo, Ucraina, iar la Debreţin lucrează în mod regulat artişti din ţările fostei Uniuni Sovietice.) Un semn pentru asta este inclusiv faptul că la Csokonai şi-a refăcut Purcărete spectacolul englezesc – deşi e destul de evident, dincolo de scenografia identică, „detaliul“ că această rescriere a tribulaţiilor lui Scapin în anii ’40 ai Americii cu mafiosi şi pistolari, cu minunate găselniţe comice, n-a fost gîndită pentru actorii de la Debreţin, personalitatea şi stilul lor de joc.
Altfel spus, e o chestiune de putere, pe un fundal politic tot mai radicalizat – care lasă urme în percepţia publică a peisajului teatral (printr-un pact asumat tacit, nu s-a discutat foarte mult la Pécs despre selecţia festivalului, însă – în condiţiile în care un teatru de stat nu poate avea decît maxim două spectacole în concurs, chestiune oricum relativă, anul trecut, Teatrul Naţional din Budapesta venind cu trei producţii – opţiunea, în cazul Teatrului „Katona József“ din Budapesta, pentru un bun, dar neproblematizant Nordost, despre atentatul cecen din capitala rusă, în regia lui Péter Forgács, în defavoarea excelentului, dar vizibil politicului Clasa noastră, montat de directorul de la Katona, Gábor Máté, a părut în ochii tuturor a fi o decizie strategică, şi nu una estetică).
E ca un fel de joc de şah, în care jucătorii tatonează terenul, iar mişcările se învîrt în cerc. Tabăra sprijinită de partidul la putere ocupă o redută, prin numiri controlate politic, însă în clipa în care reduta e ocupată, e şi părăsită imediat de trupele ei „de apărare“ cele mai valoroase. Controlul e imposibil, însă stabilitatea e primejdios afectată.
Nimic nu s-a schimbat, aparent, în estetica spectacolelor lui János Mohácsi în momentul în care directorul Teatrului Naţional din Pécs (unde regizorul montase, printre altele, o îndrăzneaţă Scrisoare pierdută după Caragiale) a fost înlocuit politic, însă Mohácsi a renunţat practic imediat să mai lucreze aici – Visul… cu care a participat în 2012 la POSzT a fost făcut la teatrul din Szombathely. Cu un an în urmă, fraţii Mohácsi (János colaborează constant, în materie de dramaturgie, cu fratele lui, István) montaseră la Naţionalul din Budapesta Nu trăim decît o dată sau marea dispare apoi în neant, un spectacol aproape manifest, cu referinţe istorice, teatrale (la epopeea naţională János Vitéz a lui Sándor Petöfi) şi de actualitate maghiară, chestionînd direct retorica naţionalistă glorificatoare practică în ultima vreme de Guvernul Ungariei. Nu e deloc întîmplător că acest spectacol era găzduit de Naţional – campaniile FIDESZ şi Jobbik (partid de extremă dreaptă) împotriva directorului instituţiei, Robert Alföldi, au transformat indirect Nemzeti Színház în principalul bastion al „opoziţiei“ din teatrul maghiar, în care, dacă totul e sub asediu, nu mai e nimic de pierdut. La Szombathely, Visul unei nopţi de vară reinventează textual piesa lui Shakespeare cu un simţ comic de-a dreptul deşănţat, pînă la cele mai improbabile jocuri de cuvinte, şi un Puck (György Bajomi Nagy) sarcastic, departe chiar şi fizic (e un mare urs blînd) de imaginea serafică tradiţională a personajului.
Şi că a venit vorba de jocuri de cuvinte: în competiţia asta pentru organizarea de evenimente paralele, lupta pe selecţie şi premii etc., miza ca POSzT să fie şi un showcase internaţional a avut toate şansele să se piardă: cu excepţia spectacolelor din România, nimic nu a avut parte de traducere…
Nu foarte original, e adevărat, în Pécs există un loc (în realitate, două) în care îndrăgostiţii prind lacăte – şi aruncă cheia – pentru a rămîne întotdeauna împreună. În mod sigur e pe acolo şi un lacăt al teatrului maghiar: în lupta lor pentru putere şi, uneori, simpla supravieţuire, taberele lui sînt sortite să rămînă pe vecie legate una de cealaltă.
Iulia Popovici este critic de teatru şi jurnalist cultural.
