Porţi în zid

„Trebuie să te bizui doar pe percepţia directă a ordinii ultime“ – asta ar fi lema celei mai controversate dintre cărţile lui Aldous Huxley, Porţile percepţiei, apărută în 1954 şi tradusă acum şi în româneşte (de Mihai Moroiu) la Editura Polirom. Experienţele psihedelice ale scriitorului englez, pasiunea lui pentru „porţile în zid“, oricare ar fi ele, sînt binecunoscute. Se ştie, Huxley a fost apropiat de Stanislav Grof şi a ţinut cursuri la Institutul Esalen. Experienţele sale cu LSD şi mescalină însă sînt chiar mai cunoscute decît ideile non-dualiste la care adera şi decît „sistemul“ în care moartea conştientă, asistarea cuiva apropiat (împreună cu care mai făcuse experienţa ieşirii din corp) şi inducţia hipnotică erau esenţiale. „Mica experienţă“ cu mescalină povestită în Porţile percepţiei (una dintre bibliile hippie în anii ’60) are însă exemplaritatea şi curajul unui veritabil exerciţiu spiritual. Şi asta pentru că, spre deosebire de romanele în care scriitorul trimite la o experienţă, acum şi aici, a totalităţii (Minunata lume nouă, dar mai ales Insula, romanul său publicat postum), în micul eseu despre binefacerile dereglării chimice a simţurilor, Huxley adoptă un ton aproape ştiinţific, făcînd un adevărat elogiu al „bypassului transcendent“, o cale de ocolire abruptă a ignoranţei.

Citită în spiritul Advaitei Vendata, dar şi în termeni de neurofiziologie a creierului, metoda lui Huxley este şi azi experimentată de practicienii conştiinţei extinse, avînd desigur farmecul lucrurilor interzise, dar şi pe acela al curajului de a plonja în abisul tuturor posibilităţilor: „Ceea ce în limbajul religiei se cheamă «lumea asta» este universul conştiinţei reduse, exprimat şi... fosilizat de limbă. Diferitele «alte lumi» cu care fiinţele omeneşti iau eratic contact sînt tot atîtea elemente din totalitatea conştiinţei care aparţine Cugetului fără Limite. Majoritatea oamenilor, în majoritatea timpului, ajung să cunoască doar ceea ce răzbate prin valva reductoare, consfinţit ca autentic şi real de limba locului. Doar puţini par să se fi născut cu un fel de bypass care ocoleşte valva reductoare. Iar unii pot dobîndi bypassuri temporare fie spontan, fie în urma unor exerciţii spirituale deliberate, fie prin hipnoză, fie prin intermediul drogurilor.“

Trăim experienţe incomunicabile, într-o singurătate etanşă – pare să spună Huxley –, sîntem fiinţe eminamente insulare, doar pentru că nu putem vedea mai departe de vîrful nasului, iar rarele şi impredictibilele „porţi în zid“ ne pot da o idee despre adevărata noastră natură. Misticii, anumiţi artişti vizionari pot face saltul dincolo fără ajutor chimic, poate doar prin propria chimie interioară. Noi, ceilalţi, spune Huxley cu modestia celui întors dintr-o experienţă liminală, sîntem obligaţi să ne deschidem cu orice preţ, să ne operăm singuri „bypassul transcendent“ de cîte ori ne trezim copleşiţi de ideea că sîntem doar corpuri izolate şi minţi rumegătoare. În Insula, exerciţiile de deschidere a porţilor percepţiei erau literaturizate, dar nu ficţionalizate. Căci Insula e mai mult decît o utopie literară şi mai puţin decît ficţiunea unei lumi ideale – insula Pala – construită în afara dualismelor comune, a lumii mercantilizate şi suprapopulate şi a psihologiilor ce susţin necondiţionat şi bezmetic melodrama eului. Dacă o citeşti ca literatură, te uimesc uneori schematismul şi platitudinea personajelor ce intervin à tour de rôle. Dar nu literatură vrea Huxley cu ultima lui carte şi nu „literatură“ ar trebui să aşteptăm nici noi de la ea. Literatura, se spune în Insula, este chiar opusul vieţii adevărate, simulacrul dualităţii şi al rătăcirii. Atenţia, în schimb, la prezentul de acum şi de aici, la tot ce există în afară de noi în acest moment prezent este „singurul exerciţiu spiritual care merită făcut“, chiar dacă, inevitabil, el include şi mizeria înconjurătoare, „atenţia asupra lăcomiei, atenţia asupra ipocriziei, atenţia asupra cinismului vulgar“.

Esenţial însă în experienţa incitantă din Porţile percepţiei (pe care a repetat-o şi în clipa morţii, cu ajutorul Laurei, soţia sa) este şi observatorul experimentului, însoţitorul experienţei, martorul care îi pune sub ochi subiectului benevol o întreagă realitate, îl plimbă prin oraş, îl duce chiar la un supermarket sau îl lasă să contemple, în extaz, picioarele unui scaun de grădină sau fastuoasa drapare (ca în picturile lui El Greco) a propriilor pantaloni cenuşii de stofă. Martorul este, în aceste experienţe, la fel de important ca vizionarul. El garantează nu doar întoarcerea în lumea parcelată, insulară şi mincinoasă a normalităţii (dincolo de care pîndesc haosul şi nebunia), dar însăşi inteligibilitatea experienţei. Spre deosebire de vizionarii genuini care trăiesc între două lumi, Huxley a ţinut să-şi împărtăşească experienţa acum şi aici, şi altfel decît în literatura sa exemplară. A făcut-o cu curaj şi cu un fel de altruism exasperat care merită respectul nostru.