Campionatul Mondial de jazz în aer liber
L-aş fi putut numi campionat european, că tot am avut corespondentul fotbalistic, dar americanii ne-au stricat, încă o dată, planurile. Asta pentru că au trimis un pluton de chitarişti, dintre cei mai apreciaţi în lume la această oră, să se riff-uiască cu plaiurile de poveste ale Semenicului. Vom avea un festival care nu va mai fi dominat autoritar de nordici (nu e un cusur, doar o observaţie statistică!), ci va întinde o hartă largă de naţiuni peste Poiana Lupului. Mai multe despre Festivalul Internaţional de Jazz de la Gărîna (12-15 iulie) la www.garana-jazz.ro.
● Joi, 12 iulie. Festivalul e deschis de Iordache, unul dintre cele mai interesante proiecte româneşti din ultima vreme, iniţiat de saxofonistul Mihai Iordache, binecunoscut celor care merg la concertele trupei Kumm. Însoţit de Uţu Pascu (contrabas), Tavi Scurtu (tobe), Lucian Nagy (saxofon) şi Petre Ionuţescu (trompetă), Iordache va propune, probabil, spre ascultare noul său produs discografic, One Life Left, o spumă proaspătă de jazz, funk, free şi nu-jazz, bătute împreună întru deliciul urechilor. Odată cu înserarea, scena va fi gazda unuia dintre cele mai aşteptate momente (la nivel pur personal) ale festivalului – recitalul pianistului polonez Slawek Jaskulke. Asta pentru că nu-mi iese din minte o noapte friguroasă din 2006, cînd trioul său a rupt sinapsele, de fericire, fireşte, celor 200 de oameni care au refuzat să se lase doborîţi de oboseală, ploaie şi frig, şi au stat pînă tîrziu în noapte ca să închidă un concert magnific. Unul dintre cele mai bune momente din istoria festivalului, în opinia mea. Jaskulke va fi însă, pentru cei mai mulţi, doar o încălzire pentru supergrupul care-l va urma pe scenă – John Scofield’s Hollowbody Band, primul pluton al invaziei de chitarişti americani de la Gărîna. Dacă maestrul John Scofield nu poate lăsa indiferent nici un degustător contemporan de jazz, simptomatic pentru recitalul trupei va fi faptul că toţi cei patru membri ai trupei vor atrage privirile şi aplauzele, în mod echilibrat. Şcolit la Berklee, Kurt Rosenwinkel este unul dintre liderii noii generaţii de chitarişti de jazz, care are la activ colaborări cu nume dintre cele mai grele din domeniu – Gary Burton, Joe Henderson, Paul Motian, Mark Turner sau Brad Mehldau. Tobarul Bill Stewart este unul dintre vechii colaboratori ai lui Scofield, dar are în cartea de vizită şi asocieri profesionale cu Pat Metheny, Maceo Parker, Michael Brecker sau Joe Lovano. În sfîrşit, contrabasistul Ben Street merită toată atenţia noastră la Gărîna, chiar dacă e să ţinem cont doar de profesorii pe care i-a avut – Miroslav Vitous, Buster Williams şi Dave Holland. Joia tare se va încheia cu recitalul trioului austriac condus de pianistul român Adrian Gaşpar, unul dintre reprezentanţii de frunte ai scenei jazzistice vieneze. Trei tineri foarte energici, cu o abordare foarte proaspătă a jazzului clasic. În plus, pregătiţi-vă să aplaudaţi un tobar, Moritz Labschütz, cu adevărat spectaculos.
● Vineri, 13 iulie. Chiar dacă e vineri, 13, lăsăm superstiţiile la poalele muntelui şi asaltăm tribunele din lemn de fag din Poiana Lupului, pentru a doua zi de festival, una dintre cele mai pline din acest an, dacă nu cea mai consistentă. La matineu avem Mario & The Teachers, proiectul arădenilor Mario Florescu şi Radu Rotaru, etno fusion cu diverse arome şi diverşi invitaţi. Vine apoi rîndul britanicilor de la Portico Quartet, unul dintre cele mai speciale grupuri moderne, o gaşcă de tineri care reuşesc să îmbine excelent diverse tonalităţi şi curente, împletind un soi de jazz londonez plin de smog şi de străluciri colorate prin bălţile de pe trotuare. Un sound foarte aparte, în care funk-ul, swing-ul şi bop-ul se încrucişează fericit cu elementele clasice, electro sau orientale, acestea din urmă date de hang, instrumentul cu care nu foarte multă lume e familiarizată. După mine, unul dintre primele trei momente ale festivalului din acest an. Aşadar, un loc asigurat pe podiumul neoficial al acestor Mondiale de jazz în aer liber. Nu plecaţi imediat spre corturi sau pensiune, fiindcă seara continuă la fel de spectaculos, cu un recital made in Germany. Edgar Knecht Quartet, adică pian, contrabas şi doi percuţionişti, un trunchi cu aparenţă de jazz clasic, dar cu ramuri pline de muguri diferiţi, care vor satisface orice ureche din Poiană, oricît de fiţoasă. Ultimul moment al serii vine din Elveţia, dar pariez că nu va lăsa pe nimeni neutru/indiferent. Brink Man Ship, sau definiţia post jazz-ului electro, un grup de tineri (chitară, bas, tobe) care sfidează încadrările şi sar de la o nuanţă aurală la alta, fără inhibiţii, plus un invitat care va da destulă greutate recitalului, încît să vă oblige să vă culcaţi spre dimineaţă – trompetistul norvegian Nils Peter Molvaer.
● Sîmbătă, 14 iulie. Aroma norvegiană de vineri noapte se propagă pînă în după-amiaza zilei de sîmbătă, care este deschisă de grupul pianistului Tord Gustavsen, secondat de saxofonistul Tore Brunborg, basistul Mats Eilertsen şi toboşarul Jarle Vespestad. Sound clasic de ECM, fluid şi melancolic în cea mai mare parte a sa, mai ales dacă recitalul se va înfăşura pe scheletul celui mai nou produs al lor, discul The Well, album pe care tandreţea pianului şi tînguirile populare norvegiene capătă uneori textură de blues. Ne pregătim sinapsele apoi pentru încă un meci de zile mari, în care americanii vin să ne arate de ce sînt în stare în materie de jazz modern – Dave Holland Prism. Un grup format în jurul unuia dintre cei mai mari contrabasişti ai lumii, dar cu nişte colegi de trupă care, asemeni zmeilor din poveste, fac măcel pe unde trec. În sens artistic şi cît se poate de pozitiv, fireşte. Craig Taborn – clape, Kevin Eubanks – chitară şi Eric Harland – tobe, sînt celelalte trei vîrfuri ale prismei inventate de Holland, una care reuşeşte minunea de a descompune lumina în sunete. Un grup de muzicieni cărora, dacă ar fi să le inventariem listele de colaborări, am umple vreo două pagini cu nume mari ale muzicii contemporane. Şi care trage la titlul de cel mai important recital al Gărînei din 2012. Se înnoptează şi mergem puţin mai aproape de Polul Nord, pentru a da urechile şi ochii cu grupul finlandez Kuára (şi ei cu semnatură la ECM), care înseamnă Markku Ounaskari – tobe, Samuli Mikkonen – pian şi mai vechea cunoştinţă a gărînenilor, saxofonistul Trygve Seim. Recital introspectiv şi adînc, cu rădăcini atît în folcorul fino-ugric, cît şi în psalmii ruseşti din vechime. Încheiem ziua naţională a Franţei cu un artist român scolit şi stabilit acolo – Emy Drăgoi. Acordeonist de mare clasă, abordează un repertoriu variat, de la compoziţii proprii pînă la piese standard semnate de Django Reinhardt sau Stephane Grappelli. Grupul său, Hot Jazz Club de Roumanie, îi include pe Laurenţiu Zmău – tobe, Alex Man – chitară şi Adi Flautistu – bas.
● Duminică, 15 iulie. Ziua finală începe cu un tribut adus jazzului interpretat pe româneşte, adică recitalul grupului olandez (care nu conţine nici un nume olandez) Eugen Gondi Trio. Gondi este unul dintre toboşarii legendari ai românilor, membru al celor mai importante formaţii ale anilor ’70 şi premiat pe la festivalurile internaţionale. Alături de el în acest proiect sînt saxofonistul Cătălin Milea şi contrabasistul Bambam Rodriguez. Cei care au de condus sute de kilometri ar fi bine să nu plece încă, fiindcă vine la rînd unul dintre superproiectele contemporane, care aduce împreună muzicieni fabuloşi în orice context artistic – Bugge Wesseltoft & Friends. O multinaţională în care nimeni nu dă ordine, dar în care fiecare-şi face treaba profesionist. O simplă enumerare a celor implicaţi este cea mai bună carte de vizită: pianistul norvegian Bugge Wesseltoft, trompetistul francez Erik Truffaz, saxofonistul turc Ilhan Ersahin (primul muzician din Turcia pe scena de la Gărîna) şi percuţionistul Joaquin Claussell. Va fi un dezmăţ electro cu ritm şi sevă, fie că e vorba de funk, nu-jazz sau motive orientale. Un alt moment care va candida serios la titlul de vîrf al festivalului, aşa că nu-l rataţi, dacă aveţi de gînd s-o faceţi. Vor închide festivalul două momente, hai să le numim aşa, latino, dar nu vă lăsaţi păcăliţi de o eventuală încadrare nepotrivită. Primii, Carlos Bica Azul, sînt autorii celui mai bun disc de jazz scos vreodată în Portugalia (Azul, 1996) şi au o abordare mai puţin directă a folclorului portughez. Ultimul recital, unul cît o noapte de festival – Marc Ribot & Los Cubanos Postizos. Adică un chitarist american, un fel de Tom Waits al chitarei, însoţit de clăparul Anthony Coleman, basistul Brad Jones (un muzician extraordinar, care face parte şi din proiectul Elevation, al pianistului Lucian Ban), plus doi spectaculoşi percuţionişti cubanezi. Un recital care va curge peste spectatori ca un soundtrack delicios al unui film încă nefăcut, semnat, fireşte, de Jim Jarmusch.
Campionatul Mondial de Jazz în aer liber se va încheia cu oboseală, păstrăvi la grătar şi mult vin, bifate de fiecare. Poate şi cu noroaie şi inundaţii, dar şi cu o certitudine – la o asemenea competiţie ne calificăm oricum, oricînd. Fiindcă avem teren – Poiana Lupului, avem selecţioner – Marius Giura şi, ce e mai important, avem unul dintre cele mai frumoase, mai exigente şi mai cunoscătoare grupuri de suporteri de jazz din lume – publicul de la Gărîna.
Cătălin Toader este jurnalist freelancer.
Foto: Luiza Vasiliu
