Societate

Mulți se vor grăbi să taxeze drept iluzorie neimplicarea Bisericii Ortodoxe în politică.

Nu e bine ca un copil să stea mai mult de o oră în fața unei teme pentru acasă.

Era marfă de en-gros vîndută ieftin, era marfă de țăran vîndută bine. Nu mai aveam de ce intra în măgăoaie. Ce să iau? Totul era cu un leu-doi mai ieftin.

Să te duci spre frigider, să te uiți, așa, din întîmplare, în el. Și apoi să iei, mai întîi cu grijă, delicat, o bucățică de brînză nesărată și un iaurt degresat.

Din polemica de pe Facebook care a ținut loc de necrolog al lui Castro, reiese că în ea se confruntă două tipuri de percepție: cea prin imagine, pro, cu cea prin analogie, contra.

Mai postează o poezie pe Facebook, mai strîng 30-50 de like-uri de la oamenii lor, de la „fani“ care se simt obligați să le dea și feedback de tipul: „Superb!“, „Minunate cuvinte!“, „Suflet sensibil ce ești!“, „O zi frumoasă și ție!“.

Împăratul de pe Mariahilferstraße îi va întinde trei degete și îl va saluta pe Hofer, șoptindu-i: Make Austria great again, Norbert!

Dacă, acum cîteva luni, Liviu Dragnea era „acuzat“ că doreşte încălcarea libertăţii de exprimare prin acel proiect de lege privind defăimarea socială – un proiect care a picat, în octombrie, preşedintele PSD a obţinut victoria printr-un nou proiect, aprobat şi votat pe repede înainte de Parlament, o lege care vizează, din nou, în opiniile experţilor mass-media şi ale societăţii civile, libertatea presei.

„Oameni care nu suferă datorită bolii lor, dar îi fac pe alții să sufere“. Acești oameni, într-o fază inițială, fascinează publicul.

E doar o glumă, fac aceleași și aceleași greșeli ca lumea asta prin care alunec.

„Fericit“ e, potrivit lui Rilke, cel care, desprinzîndu-se de gîndirea sedentară, se prinde în jocul lui Dumnezeu: captivat de Absenţa care cheamă, i se predă, o urmează, o urmăreşte.

De circa 3500 de ani trăim sub autoritatea Decalogului mozaic. El a fost completat prin „Fericirile“ rostite de Iisus Hristos, ca parte centrală a Predicii de pe Munte.

Lucrurile merg, de bine, de rău, doar datorită unor inițiative și eforturi private, insulare: cîte un ONG mai încăpățînat, cîte o comunitate de părinți destoinici, cîte un grup profesoral de toată isprava, vreun ministru mai îndîrjit sau vreun director de liceu mai bine pregătit.

Ne jucăm de-a gospodăria mai delicat, fără patima anilor ’90, sau chiar a anilor 2000. Ne bucurăm că le avem, dar nu sîntem dependenți de ele...

Este gratis. Este pe net cu covrigul în coadă. Cuvîntul post-truth, ales cuvîntul anului de către Oxford Dictionary, este de găsit în piaţă.

Comparativ, abonamentele la Netflix, HBOGO, Voyo sau alte servicii asemănătoare reprezintă o alternativă decentă la piraterie și o experiență de vizionare adesea fără cusur.

Ne plătim berile, am înghețat. Vor veni zăpezile, iar ritualul nostru va înceta să mai existe pentru o vreme.

Acum, cînd Trump evoluează de la populism la politică, liberalii nu ar trebuie să-și întoarcă privirea cu dezgust și disperare, ci mai degrabă să participe la potențialul pozitiv al trumpismului.

„Păi, nu știi“, îi zic, „ce a spus Ponta/Cioloș/Băsescu/Tăriceanu (insert any name here) despre cutare lucru?“ Mă privește cu niște ochi calmi și senini. „Nu, zice, nu mă mai uit la știri.“

Textul lui Eusebiu a reușit să închidă tema divinității imperiale ex oficio, în schimb a deschis o lungă dezbatere teologico-politică asupra sacerdoțiului imperial, în contextul paradoxal al unei religii fără jertfă.

În ceea ce privește relația dintre credință și știință, „Biserica Ortodoxă evită plasarea investigațiilor științifice sub tutelaj și nu adoptă o poziție cu privire la fiecare problemă științifică“.

Aștepările disproporționate pe care le avem de la copiii noștri, așteptări venite mai curînd pe linia lui „ți-am dat tot“ decît pe aceea a lui „ți-am dat tot ce pot“. Din prima variantă decurge „trebuie, deci, să faci tot“, din a doua, „faci cît poți“.

Am comandat un Uber al cărui șofer purta un nume românesc. S-a confirmat că era de-al nostru și am stat mult de vorbă cu el: ne-a povestit cum s-a dus la Londra șase luni ca să învețe engleza și i-a plăcut atît de mult acolo încît nu s-a mai întors niciodată.

Agentul de vînzări îmi spune: nu-s făcute să reziste. Nu aud bine? Să mai cumpăr? Amar de viața mea. Ce fac?

Vlogger-ii români – și nu numai – au cu siguranță foarte rar peste 30 de ani și surprinzător de des, sub 20. Pare că la o asemenea vîrstă nu ai griji materiale și nici a ședea în fața unei camere ca să te pui pe YouTube nu pare cel mai serios demers de carieră.

De ceva ani încoace, nu mai suport multitasking-ul. Îmi place să fac mai multe lucruri, însă nu deodată. Aș vrea să termin pe îndetele o „sarcină“ (creativă), să mă bucur de ea, să-mi iau o vacanță înainte să mă apuc de alta. Uneori e minunat să spui: azi nu am făcut nimic.

Lumea vrea să fie înşelată. Lumea iubeşte înşelăciunea pentru a se autoproteja. Eroarea fundamentală, trecută cu vederea pentru că s-a înrădăcinat în substanţa mentală a multora, e că societatea încurajează înşelăciunea prin gîndirea şi comportamentul zilnic al tuturor celor care o compun.

Sîntem potențiali criminali și trăim într-o eră a uciderii în masă. Și nu este deloc surprinzător că răul vine din exteriorul nostru, din societatea și cultura în care trăim.

Tot așa, regula lui „nu atinge“ începe din școală. Unde „nu face aia sau ailaltă“ e baza de la care pornește educația, cînd normal ar fi să ți se spună, dimpotrivă, „fă aia și ailaltă“. Ca cineva să gîndească ce ar fi bine să faci și nu ce ar fi bine să nu.

Începem să ne spunem că un regim totalitar, sau măcar unul autoritar sînt, totuși, bune la ceva. „Mai potolesc lumea și mai pun lucrurile la punct.“

„Împuţiţilor ecumenişti!“ „Anatema ecumeniştilor!“ Blesteme şuierate unui preot ortodox, Părintele Nicolae Dascălu, şi gazdei sale catolice, Părintele Michel Kubler, la o conferinţă la Centrul „Sfinţii Petru şi Andrei“. Cu puţin timp în urmă. De cîţiva ortodocşi în care spumega siguranţa că au monopol pe adevărul credinţei. Şi ura „absolută“ faţă de oricine nu adera la convingerile lor…

Adevărul e că smerenia s-a rărit dramatic. Sîntem mereu mai individualiști, narcisici și egocentrici, iar prețul plătit nu e numai alienarea printre numeroasele noastre iluzii, ci și singurătatea în mulțime, care ne apasă tot mai dureros

Nu ar trebui să ne propunem scopuri atît de înalte precum acela de a achiziționa nimburi de sfinți și de a ne vedea chipul la loc de cinste pe zidurile unor biserici. Putem începe cu ținte mai mărunte, de pildă, aceea de a citi cum se cuvine cărțile sfinte. Și ceva pe lîngă ele.

Cînd pleci în alt loc, în altă țară, pentru scurt timp, desprinzîndu-te, brusc, din lumea ta de zi cu zi, mai ales dacă ești un om cu tabieturi, trăiești un sentiment destul de ciudat. Senzația de teleportare, despre care am mai scris, de alt­fel, e una destul de acută.

Azi-dimineață am citit două texte din presa zilei. Nu știu cum, de ce, mi s-au cuplat în minte.

La europarlamentarele din 2014, remarcam că numele țării devenea cuvîntul-vedetă al mai tuturor sloganurilor.

Un liant al relației lor de oameni bătrîni, sau mai degrabă asigurau existența unei entități bicefale. Două capete care în realitate se bombăneau, se cicăleau și se certau mai tot timpul unul cu celălalt, atunci cînd nu reușeau să se tolereze reciproc.

Toți sîntem sistemul. Bugetarii sînt sistemul. Securiștii sînt sis­temul. Serviciile sînt sistemul. Dați-mi voie să nu fiu în întregime de acord cu nici unul dintre aceste răspunsuri pe care le-am primit ori de cîte ori am pus întrebarea.

Dau roată cu privirea și încerc să-mi imaginez: la barul ăsta beau Hemingway, şi Bogart, şi Wayne, în piscina asta înota Marilyn…

Citeam deunăzi povestea unor free­lan­ce­r-ițe care bat lumea stînd trei luni la Madrid, două la Berlin, șapte în New Delhi, și-mi venea greu să pricep din ce naiba trăiesc.

La Ierusalim, Constantin ridică o rotondă deasupra mormîntului gol al Mîntuitorului și o basilică la picioarele acestuia, iar la Constantinopol ridică sfîntul Constantin o basilică rotundă, în centrul căreia dispune în cerc douăsprezece cenotafuri, pentru cei doisprezece apostoli.

Biserica Ortodoxă condamnă fără echivoc extinderea violenței militare, persecuțiile, expulzarea și uciderea membrilor comunităților religioase, forțarea schimbării credinței religioase, comerțul cu refugiați, răpirile, tortura și execuțiile îngrozitoare.

Cazul de la Pitești este binecunoscut opiniei publice: elevii unei școli au protestat, împreună cu părinții, împotriva menținerii în clasă a unui elev cu probleme de comportament. S-a ajuns la declarații enorme: „Vreau să îmi împlinesc visele“, „Vreau să fiu respectat“, „Vreau să fiu în siguranță“ scria pe foile ținute de copii.

Se simte și asta cumva-n aer, sînt piețele alt­fel colorate și, iarăși conform compunerilor din ciclul primar, „îmbelșugate“. E o plăcere să cumperi gogoșari, ardei, ceapă, morcovi, varză etc.

Am crezut juma’ de zi că e capriciu. Adică oi fi uitat să-l încarc. Am dat de fir și l-am alimentat o noapte. Adică mi-am spus: mîine îmi voi începe ziua tot cu el. Dar m-a învins. N-a mai vrut. L-am dat de masă, de colț. Tandru.