Societate

Apăruse, pe vremuri, în România, acea lozincă „Vrem o țară ca afară“. Eram, în 2001, printre ultimele țări care mai incriminau penal homosexualitatea.

O negresă superbă a trecut, împingînd un cărucior cu un copil – toți bărbații s au uitat cu coada ochiului după fundul ei bombat, nici unul n-a pîsîit-o, nu i-a spus „Ce mai faci, păsărică?“. Gesturi și atitudini cît se poate de simple, care de fiecare dată cînd ajung într-o țară „occidentală“ continuă să mă mire și să mă bucure.

Acesta nu este un eseu antigătit. Românce, italience, americane – femei cu meserii, idei, ani de muncă în spinare și multă practică în rolul lor de „femei“ –, știau toate, pe de rost, că indiferent de carieră, înclinații, interes sau pasiuni, eu trebuie să fiu o „gospodină“. Cine face sarmalele? Cine hrănește, după nuntă, odraslele mamelor preocupate de talentul nostru culinar? Cine spală vasele? Dar șosetele?

O să-l omor încet și sigur pe Haplea neisprăvit care zace în mine, pe mîncăciosul care e în stare să dea gata o putină de brînză și un stand întreg de chips-uri în timp ce stă la televizior.

Recunoştinţa e destul de rară. Şi e grea. Poţi să nu ai sensibilitate faţă de calitatea a ceea ce ai primit. Poţi să nu-i dai atenţie.

Va izbuti BOR să evite confiscarea sa într-un discurs prost-naționalist, retrograd și defensiv? Va avea ea resursele intelectuale pentru a construi o platformă moderată, care să metabolizeze înțelept provocările secularizării, oferind echilibru, moderație și suplețe spiritual-pastorală într-o lume tot mai polarizată?

Moșul e numai bun să îl bată măr pe Barack Obama, președintele Statelor Unite ale Americii. De ce? Nu ni se spune. Știm doar atît, că amîndoi nu pot încăpea pe aceeași planetă, unul dintre ei trebuie să moară.

Problema nu era că se maturizaseră, ci îmbătrîniseră, fiecare în felul ei. Nu mă interesa atît de mult dacă arătau bine sau nu, dacă erau frumoase sau nu prea.

35 de dolari – plasturele anti-ţînţari Kite – substanţa cu care este impregnat acest plasture vizează receptorii senzoriali ai ţînţarilor, dezorientîndu-i şi oprindu-i să mai muşte oamenii.

În Camera obscura e o scenă memorabilă, în care doi cineclubiști de la Combinatul Siderurgic Hunedoara o iau cătinel printre ruinele fabricii în ziua de azi distruse, pentru a identifica locul fostului laborator în mormanele de moloz: atunci cînd realitatea se dovedește imposibilă, metafora îi supraviețuiește.

30 decembrie 2016. Două țări diferite, două Românii miniaturale coexistă în același spațiu, separate iluzoriu doar de o stradă și o linie de tramvai. Nici una dintre ele nu-mi dă vreo speranță că ne va fi mai bine.

Apucați-vă din nou de produse făcute în casă. E cea mai bună investiție în sănătatea noastră. Chiar dacă mîncarea respectivă va fi mai puțin intensă ca gust. După 40 de ani trebuie să mîncăm cu 30% mai puțin decît la 20. Și să nu pierdem din vedere elementul de mișcare, tonus.

La Oraviţa, ca şi la Anina, localnicii sînt convinşi că doar turismul mai poate salva oraşele mici care au murit, puţin cîte puţin, odată cu minele din zonă.

Protoistoria Primul ziar care le-a oferit cititorilor şi o versiune electronică a conţinutului său a fost San José Mercury News, în 1992....

Despre zona rurală ştiam cam cît un cetăţean obişnuit, captiv al presei orăşenizate de la noi. Ştiam de casele în general dărăpănate din localităţile de pe marginea drumurilor naţionale, pe care le vezi din goana maşinii, între oraşul din care ai plecat şi cel în care urmează să ajungi.

Demers mai serios şi mai amplu de documentare a acţiunilor şi efectelor regimului comunist decît cel făcut de Academia Civică e greu de găsit în România.

Va alege micii cărora le-am ridicat ode, va alege un cîrnat ardelenesc cu multă boia sau niște Pleșcoi iuței în fața oricărui chorizo. Sînt prizoniera gusturilor țării în care am crescut. Sînt victima duioasă a ardeilor umpluți și a salatei de vinete. A sarmalelor în foi de viță.

Făcînd toate bine și cu pricepere, puterea executivă devine remarcabilă și iubită de Dumnezeu.

Există un singur fel în care acest joc poate produce fericire copiilor: dacă îi convingem că rațele împușcate măcăie de plăcere. Ceea ce e puțin probabil, în lumea reală.

Interesant e că, în poveștile astea, apar mama urs și puiul urs, dar, cel puțin în cele pe care le-am nimerit eu, nici un tată-urs.

Cine dorește jack poate să mă sune, stabilesc de-acum o listă de așteptare după jack. Dau semințe, nu sînt chitră.

2016 a fost anul în care lucrurile s-au întîmplat mai ales în televiziune pe piața media din România și e normal să fie așa, fiindcă două treimi din banii de publicitate, principala sursă de venit a presei private, în televiziune se duc.

Unde mergem? Veșnica întrebare. Oricum mergeam în aceleași locuri, aceleași cîrciumi pe care le știam pe de rost. Lăptărie, MBL (Mai bine lasă!) în Cișmigiu, Cireșica pe bulevard și alte baruri obscure cărora le-am uitat numele. Toate la fel, întunecate, provinciale, nimic fancy pe vremea aceea.

N-am putut lua vreodată în serios nici munca din România („Mihai, tu nu te implici în efortul nostru colectiv!“), nici salariile din România, nici instituțiile publice din România.

De ce sînt atîtea cruci pe marginea drumului? De atunci însă le văd aproape pe toate și mă simt îngrozit că drumurile noastre seamănă a cimitire de ocazie.

Ridic un pic ochii din treburile mele și văd că orașul e tare aglomerat cu mii de alte ființe non-umane. Trecem unele pe lîngă altele, specie pe lîngă specie. Pene, blană, bot, mustăți, hanorace, pantofi, pernuțe, cozi, aripi, platoșe chitinoase, iPhone, antene, căști. Se ciripește, se croncăne, se miaună, se latră, se țîrîie, se chițăie.

Supunerea la clişee şi mode de consum se poate combina, aşadar, în materie de religie, cu originalitatea. Atracţia faţă de reţeta uniformizantă cu atitudinea care iese din rînd. Recuzita conformistă a sărbătorii cu libertatea faţă de graniţele bine apărate între religii.

Ideea că adevărata religie (să zicem creștinismul, pentru că în aria lui trăim) are și obligația de a include totul – Stat, Biserică, Adevăr, Bine, Frumos, Om și Societate – reprezintă o derivație profană a revelației nemijlocit aduse prin faptele, duhul și spusele Învățătorului.

Nu cred în indiferența tinerilor față de viața cetății. I-am văzut pe mulți dintre ei implicați în mișcări sociale, în organizații de binefacere sau de construcție a unui proiect comunitar, în dezbateri pe teme care privesc școala, drepturile omului sau drepturile studenților, reformarea clasei politice, emigrarea sau găsirea unui rost în țara natală. Sînt puțini? Sînt tot atît de mulți ca maturii care sînt îngrijorați de viitorul lor.

De o viață, mă tot agit ca, de Ajunul Crăciunului, să-i strîng pe toți în jurul meu. Tradiția Ajunului sărbătorit la mine, la noi acasă, datează de pe vremea cînd locuiam, împreună cu părinții mei, în apartamentul de pe Șoseaua Giurgiului.

Deva – bradul a fost închiriat cu 49.700 de lei, fără TVA, şi va fi amplasat în Piața Victoriei = 11.044 de euro; București – esplanada cu statui din Piața Universității = 33.600 de euro; București – Piața Constituției = 75.150 de euro; Tîrgu Jiu – 90.414 euro.

Visuri la cheie e o emisiune care a venit exact pe acest gen de tensiune mentală în care trăim: sentimentul exacerbat al proprietății, cuplat cu ideea evidentă că e ceva în neregulă cu proprietatea ta.

Ce s-a ales de fata aceea? Ei bine, și eu mă întreb uneori. Tot ce pot să spun e că n-a ajuns globe-trotter, așa cum își dorea atunci, la 20 ani

„Terorismul e o mare problemă, dar poate nu e cea mai mare, dacă ne uităm la cifre: 200 de persoane au fost ucise anul trecut în Europa de către teroriști. Tot anul trecut, în țara mea – Italia –, 150 de femei au fost ucise în cazuri de violență domestică.“

Planeta Petrila spune povestea unor oameni care se ridică împotriva sistemului, sistemul fiind aici inclusiv Uniunea Europeană, care impune nişte lucruri care ulterior sînt interpretate aberant de autorităţile române.

De la începutul lui decembrie luam casa la controlat. Nu rămînea colț neverificat, dulap nerăscolit, sertar necontrolat.

Pe cît de măreață și inaccesibilă poate apărea Basileia ton ouranon, căutarea ei îl conduce pe credincios în cu totul altă direcție decît îndepărtata boltă cerească.

Mă bucură tot ce n-am avut noi: clase colorate vesel, preocuparea profesorilor pentru gîndurile necenzurate și nedisimulate ale elevilor, băncile așezate în semicerc, manualele electronice, informația care circulă nestingherită de prejudecăți sau statut social, nonșalanța relației profesor-școlar, dezbaterile despre ce ar trebui să știe un copil la diverse vîrste, despre temele pentru acasă sau despre uniforme, materialul didactic care invită la dialog și stimulează imaginația, site-urile profes

Din cînd în cînd, coșurile din fața blocului sînt cercetate de un căutător în gunoaie. Civilizat, nu răscolește, nu face zgomot. Dacă vrei să arunci ceva, se dă la o parte.

N-am renunțat la TV. Din inerție, dar și dintr-un soi de vintage style. Îmi place să mi se ofere vechituri. Să nu gîndesc prea mult, să dau drumul la telecomandă și să fiu surprins cu o formă de cultură din amintirea mea.

E a doua oară în ultimii ani, în România, cînd „televiziunea pierde alegerile“ și, din nou, a doua oară cînd „Facebook le cîștigă“. Oricît de relative ar fi aceste constatări, un mic istoric al comunicării politice românești din ultimii ani e mai mult decît instructiv și, în ultimă instanță, include o veste bună pentru democrație.

Primează binele personal la care se poate accede pe căi mult mai simple și mai la îndemînă, prin părinți și cunoștințe, fără să mai alegem președinți și parlamentari. De multe ori m-am întrebat unde am greșit în ultimii douăzeci de ani, ca cetățean al acestei țări. Cum aș fi putut să mă implic altfel, în așa fel ca binele colectiv să-mi aducă și binele personal?

Are un nepot pe jumătate român, botezat ortodox. Nora cîştigătorului alegerilor din Austria s-a născut la Tulcea, trăieşte în Tirol şi este căsătorită cu fiul cel mic al preşedintelui ales.