Societate

Cum se zice la „așchie“, „copită“ sau la „mărăcine“? Taică-miu se uită fix în ochii mei cu o expresie ușor amuzată, așa cum probabil că se uita și la studenții lui. De la o vreme a luat un obicei în a mă întreba care e corespondentul în tătară al unor cuvinte alese la întîmplare.

De cîţiva ani, chipul social al religiei s-a schimbat în mod dramatic. Ea a dat buzna în spaţiul public. Dă teribile bătăi de cap decidenţilor europeni.

Parcă pentru a confirma banalizarea terorismului pe sol european, finalul lui 2016 ne a adus noi „trăiri“ stilizate pe Facebook, machiate de media corecte politic și bagatelizate de liderii a căror slăbiciune nu merita, firește, stricarea „sărbătorilor de iarnă“.

La auzul veștii că vechii directori pot fi numiți din nou, multe inspectorate din țară au raportat că noii directori au renunțat la posturi în favoarea celor dintîi. În acest context, întrebările esențiale ar fi: de ce nu se înghesuie dascălii să ocupe posturi de conducere, de ce generațiile (mai) tinere nu dau buluc către un post care le-ar conferi o vizibilitate și o carieră mult mai motivante, de ce se tem toți ca dracul de tămîie de o atît de onorantă răspundere?

Abia după ani, în casa în care stau acum, sentimentul de „acasă“ a revenit. Mi-am găsit un birou, cu obiectele de pe el și cu geamul de alături, la care, dacă stau, mă regăsesc pe mine și un spațiu căruia îi aparțin. Unde mă simt, dacă nu întotdeauna, măcar uneori, confortabil, în largul meu.

O organizație de caritate, Oxfam, a calculat și a ajuns la concluzia că cei mai bogați opt oameni ai lumii, în frunte cu Microsoft – Bill Gates, dețin o avere de 426 de miliarde de dolari, cît are jumătate din populația globului.

La începutul lunii ianuarie s-a iscat un mic scandal legat de foștii directori de școli, inclusiv directorii adjuncți care ar putea fi repuși în funcții, chiar dacă nu s-au prezentat sau au picat concursul organizat de fostul Minister al Educației. O decizie politică, desigur.

Mari sau mici, despărţirile ne schimbă lumea, ne pun pe alt curs. Oare modul în care se termină o relaţie spune ceva şi despre felul în care se schimbă mentalităţile dintr-o societate?

Bătălia cu multinaționalele nu este una ușoară și pentru că resursele lor de influențare la nivelul deciziei politice și economice sînt foarte mari. Pînă atunci țări ca România pot regîndi în favoarea lor sistemul de impozitare a averilor și profiturilor astfel încît să-și asigure creștere economică și colectare corectă a taxelor.

Bate ușor din picior, își punctează măsura frazelor, ritmul, se dirijează pe sine în murmurul din care nu reușesc să pricep absolut nici un cuvînt. E nebun. Dus cu capul. Tra-la-la. E buimac.

Duo sunt desemnează un text de la sfîrșitul secolului V care a făcut o imensă carieră intelectuală în elaborarea teoriei supremației pontificale romane.

Este incredibil cîtă rîvnă pot depune cei din PSD pentru a acoperi hoția intelectuală.

Doamna doctor era ginecolog și obstetrician, discipolă a lui Panait Sârbu însuși. Unul dintre „stîlpii“ școlii de ginecologie de la noi, care, printre altele, a adus pe lume un număr dincolo de estimări de copii – printre care și pe al meu.

În ianuarie există Lunea neagră, cea mai deprimantă zi a anului.

Preotul și-a pierdut credibilitatea făcînd un copil din flori cu o tînără din sat, iar prin asociere și-a pierdut-o și Biblia. Biserica a devenit nefrecventabilă, iar noi, sătenii, ne-am întors la ale noastre – femeia cu copite, omul cu coadă etc.

Apăruse, pe vremuri, în România, acea lozincă „Vrem o țară ca afară“. Eram, în 2001, printre ultimele țări care mai incriminau penal homosexualitatea.

O negresă superbă a trecut, împingînd un cărucior cu un copil – toți bărbații s au uitat cu coada ochiului după fundul ei bombat, nici unul n-a pîsîit-o, nu i-a spus „Ce mai faci, păsărică?“. Gesturi și atitudini cît se poate de simple, care de fiecare dată cînd ajung într-o țară „occidentală“ continuă să mă mire și să mă bucure.

Acesta nu este un eseu antigătit. Românce, italience, americane – femei cu meserii, idei, ani de muncă în spinare și multă practică în rolul lor de „femei“ –, știau toate, pe de rost, că indiferent de carieră, înclinații, interes sau pasiuni, eu trebuie să fiu o „gospodină“. Cine face sarmalele? Cine hrănește, după nuntă, odraslele mamelor preocupate de talentul nostru culinar? Cine spală vasele? Dar șosetele?

O să-l omor încet și sigur pe Haplea neisprăvit care zace în mine, pe mîncăciosul care e în stare să dea gata o putină de brînză și un stand întreg de chips-uri în timp ce stă la televizior.

Recunoştinţa e destul de rară. Şi e grea. Poţi să nu ai sensibilitate faţă de calitatea a ceea ce ai primit. Poţi să nu-i dai atenţie.

Va izbuti BOR să evite confiscarea sa într-un discurs prost-naționalist, retrograd și defensiv? Va avea ea resursele intelectuale pentru a construi o platformă moderată, care să metabolizeze înțelept provocările secularizării, oferind echilibru, moderație și suplețe spiritual-pastorală într-o lume tot mai polarizată?

Moșul e numai bun să îl bată măr pe Barack Obama, președintele Statelor Unite ale Americii. De ce? Nu ni se spune. Știm doar atît, că amîndoi nu pot încăpea pe aceeași planetă, unul dintre ei trebuie să moară.

Problema nu era că se maturizaseră, ci îmbătrîniseră, fiecare în felul ei. Nu mă interesa atît de mult dacă arătau bine sau nu, dacă erau frumoase sau nu prea.

35 de dolari – plasturele anti-ţînţari Kite – substanţa cu care este impregnat acest plasture vizează receptorii senzoriali ai ţînţarilor, dezorientîndu-i şi oprindu-i să mai muşte oamenii.

În Camera obscura e o scenă memorabilă, în care doi cineclubiști de la Combinatul Siderurgic Hunedoara o iau cătinel printre ruinele fabricii în ziua de azi distruse, pentru a identifica locul fostului laborator în mormanele de moloz: atunci cînd realitatea se dovedește imposibilă, metafora îi supraviețuiește.

30 decembrie 2016. Două țări diferite, două Românii miniaturale coexistă în același spațiu, separate iluzoriu doar de o stradă și o linie de tramvai. Nici una dintre ele nu-mi dă vreo speranță că ne va fi mai bine.

Apucați-vă din nou de produse făcute în casă. E cea mai bună investiție în sănătatea noastră. Chiar dacă mîncarea respectivă va fi mai puțin intensă ca gust. După 40 de ani trebuie să mîncăm cu 30% mai puțin decît la 20. Și să nu pierdem din vedere elementul de mișcare, tonus.

La Oraviţa, ca şi la Anina, localnicii sînt convinşi că doar turismul mai poate salva oraşele mici care au murit, puţin cîte puţin, odată cu minele din zonă.

Protoistoria Primul ziar care le-a oferit cititorilor şi o versiune electronică a conţinutului său a fost San José Mercury News, în 1992....

Despre zona rurală ştiam cam cît un cetăţean obişnuit, captiv al presei orăşenizate de la noi. Ştiam de casele în general dărăpănate din localităţile de pe marginea drumurilor naţionale, pe care le vezi din goana maşinii, între oraşul din care ai plecat şi cel în care urmează să ajungi.

Demers mai serios şi mai amplu de documentare a acţiunilor şi efectelor regimului comunist decît cel făcut de Academia Civică e greu de găsit în România.

Va alege micii cărora le-am ridicat ode, va alege un cîrnat ardelenesc cu multă boia sau niște Pleșcoi iuței în fața oricărui chorizo. Sînt prizoniera gusturilor țării în care am crescut. Sînt victima duioasă a ardeilor umpluți și a salatei de vinete. A sarmalelor în foi de viță.

Făcînd toate bine și cu pricepere, puterea executivă devine remarcabilă și iubită de Dumnezeu.

Există un singur fel în care acest joc poate produce fericire copiilor: dacă îi convingem că rațele împușcate măcăie de plăcere. Ceea ce e puțin probabil, în lumea reală.

Interesant e că, în poveștile astea, apar mama urs și puiul urs, dar, cel puțin în cele pe care le-am nimerit eu, nici un tată-urs.

Cine dorește jack poate să mă sune, stabilesc de-acum o listă de așteptare după jack. Dau semințe, nu sînt chitră.

2016 a fost anul în care lucrurile s-au întîmplat mai ales în televiziune pe piața media din România și e normal să fie așa, fiindcă două treimi din banii de publicitate, principala sursă de venit a presei private, în televiziune se duc.

Unde mergem? Veșnica întrebare. Oricum mergeam în aceleași locuri, aceleași cîrciumi pe care le știam pe de rost. Lăptărie, MBL (Mai bine lasă!) în Cișmigiu, Cireșica pe bulevard și alte baruri obscure cărora le-am uitat numele. Toate la fel, întunecate, provinciale, nimic fancy pe vremea aceea.

N-am putut lua vreodată în serios nici munca din România („Mihai, tu nu te implici în efortul nostru colectiv!“), nici salariile din România, nici instituțiile publice din România.

De ce sînt atîtea cruci pe marginea drumului? De atunci însă le văd aproape pe toate și mă simt îngrozit că drumurile noastre seamănă a cimitire de ocazie.

Ridic un pic ochii din treburile mele și văd că orașul e tare aglomerat cu mii de alte ființe non-umane. Trecem unele pe lîngă altele, specie pe lîngă specie. Pene, blană, bot, mustăți, hanorace, pantofi, pernuțe, cozi, aripi, platoșe chitinoase, iPhone, antene, căști. Se ciripește, se croncăne, se miaună, se latră, se țîrîie, se chițăie.

Supunerea la clişee şi mode de consum se poate combina, aşadar, în materie de religie, cu originalitatea. Atracţia faţă de reţeta uniformizantă cu atitudinea care iese din rînd. Recuzita conformistă a sărbătorii cu libertatea faţă de graniţele bine apărate între religii.

Ideea că adevărata religie (să zicem creștinismul, pentru că în aria lui trăim) are și obligația de a include totul – Stat, Biserică, Adevăr, Bine, Frumos, Om și Societate – reprezintă o derivație profană a revelației nemijlocit aduse prin faptele, duhul și spusele Învățătorului.

Nu cred în indiferența tinerilor față de viața cetății. I-am văzut pe mulți dintre ei implicați în mișcări sociale, în organizații de binefacere sau de construcție a unui proiect comunitar, în dezbateri pe teme care privesc școala, drepturile omului sau drepturile studenților, reformarea clasei politice, emigrarea sau găsirea unui rost în țara natală. Sînt puțini? Sînt tot atît de mulți ca maturii care sînt îngrijorați de viitorul lor.