Timp, bătrîneţe, prieteni imaginari
Scriam, mai demult, fără mîndrie, că mă uit la Gilmore Girls. M-am uitat, mai bine zis, pentru că s-a reluat pe Diva. O prietenă mi l-a semnalat, întîmplător, și am acceptat să-l revăd pentru că (așa cum am mai scris) îl trăisem, cumva pe viu, împreună cu copilul meu cînd acesta își făcea vise legate de facultatea în America. E adevărat că eu, una, nu-mi doream deloc acest lucru, pentru mine era un coșmar, dar cum nu poți să te pui în calea dorinței copiilor, o urmăream pe Rory Gilmore (Alexis Bledel) cum face tot ce poate ca să intre la Harvard. Harvard-ul era una din mitologiile lansate de acest serial, pînă la urmă, mediocru, în care personajele vorbeau adesea prea mult și făceau glume nu întotdeauna sărate. În ciuda acestui lucru, mecanismele de identificare despre care știam din cultura populară funcționau destul de eficient și conti-nuam să urmăresc serialul.
Îl trăiam nu chiar în timp real, precum pe Tînăr și neliniștit, alături de care am îmbătrînit (deși nu m-am uitat la el decît în 1996, cînd a început, și, iarăși deși, unele dintre personajele de acolo, precum Niki sau Victor, păreau să nu îmbătrînească niciodată). Poate și deoarece criteriile estetice nu prea funcționau, sau pentru că nu reprezentau motivația principală a vizionării lui Gilmore Girls, personajele de acolo deveniseră un soi de rude îndepărtate. Ori prieteni imaginari. Precum Cari Maca, o rață antropomorfizată care fusese prietena mea imaginară cînd eram mică și căreia îi țineam locul, cu încăpățînare, în troleibuzul 82, pe tot traseul pe care-l făceam într-o perioadă, zilnic, de la Șura Mare la Aviatorilor, alături de tatăl meu (care nu se împotrivea în nici un fel acestei excentricități). O și desenam, de altfel, pe această Cari Maca: avea chip de rață și corp de femeie, purta rochii și mărgele, doar că avea cioc.
Desigur, de la Cari Maca la Lorelai și Rory Gilmore e o evidentă decădere – măcar cea de la imaginație la preluarea, fără efort, a unor pesonaje create de alții, și nu a unora ieșite din comun. Dar mecanismele obișnuinței, ale atașării funcționează și aici. De aceea, văzînd ultima serie, făcută în 2016, din Gilmore Girls (Gilmore Girls, A Year in the Life, creată tot de Amy-Sherman Palladino), am fost puțin șocată. Nici Lorelai, nici Rory nu mai erau cum le știam, li se schimbaseră pînă și vocile. Și problema nu era că se maturizaseră, ci îmbătrîniseră, fiecare în felul ei. Nu mă interesa atît de mult dacă arătau bine sau nu, dacă erau frumoase sau nu prea. Nu asta era ideea, și nici legat de asta șocul. Pur și simplu, în cele patru noi episoade făcute cam la zece ani după sfîrșitul celor vechi, sesizam ceva care mă lovea în adîncul inimii: schimbarea evidentă. Trecerea timpului, pe care n-ai cum s-o oprești. Șocul se datora următorului raționament (nu-i discut validitatea): personajele din seriale sînt precum cele din poveștile și cărțile copilăriei – nu au cum să se schimbe. Dacă Lorelai și Rory Gilmore îmbătrînesc, înseamnă că și Scufița Roșie, Albă-ca-Zăpada, Peter Pan, Mary Poppins și Moș Crăciun (care, știu, e deja bătrîn) vor îmbătrîni și ei (e adevărat că, excepție făcînd ultimii trei, pe Scufița Roșie și pe Albă-ca-Zăpada le-am văzut și la alte vîrste în serialul Once upon a time). Pe scurt, am fost la fel de afectată de schimbările personajelor de aici, cît de cele ale propriilor rude sau prieteni. Ele mi-au semnalat mai abitir ireversibilitatea unor lucruri și cît de necruțător e timpul cu noi. Cît și faptul că elixirul nemuririi, la care ai mei mi-au spus prima dată că se lucrează pe cînd aveam 8 ani și am întrebat despre moarte, nu s-a descoperit încă. Dovada e chiar moartea unuia dintre actorii aceluiași serial: Edward Hermann, cel care îl interpreta pe tatăl lui Lorelai. Cînd am aflat că a murit, atît în film, cît și în realitate, recunosc, oricît de patetic (în sensul englezesc al cuvîntului) ar suna, că m-a apucat plînsul. Noroc cu mama lui Lorelai din serial, Emily (Kelly Bishop), care a rămas aproximativ neschimbată, demonstrîndu-mi, măcar vag, că timpul, crudul și perversul, poate fi cel puțin păcălit pe alocuri.
Schimbarea celor din Gilmore a coincis cu aceea a unei alte „idolițe“ a mea, Renée Zellweger, care, în ultimul Bridget Jones, parcă era ea, dar nu chiar ea însăși… Era subțire și prezentabilă, dar ceva din je ne sais quoi-ul de pe fața ei nu mai era. Chipul ei, ca și cel al lui Brad Pitt din Aliatul (Allied, 2016, Robert Zemeckis), devenise cumva imobil și impasibil. Pe scurt, am văzut, pe idolii mei, actorii generației mele, care s-au dovedit, incredibil, și ei, oameni, că îmbătrînim. Îmbătrînim împreună, doar că pe mine mă văd doar oglinda imperfectă și întunecată din dormitor și puținii oameni care mă cunosc, pe cînd pe ei îi vede o lume întreagă. Curajos din partea lor… Și, chiar involuntar, din partea tuturor. Așa că să nu ne lamentăm, ci să ne asumăm. Doar ca noi au fost, și vor fi mai fi, atîția alții la fel.
