Limba şi omul
Cum se zice la „așchie“, „copită“ sau la „mărăcine“? Taică-miu se uită fix în ochii mei cu o expresie ușor amuzată, așa cum probabil că se uita și la studenții lui. De la o vreme a luat un obicei în a mă întreba care e corespondentul în tătară al unor cuvinte alese la întîmplare.
Mă trezesc din ce în ce mai des că nu mai știu. Sau că stau să mă gîndesc minute în șir la cuvîntul ăla. „Doamne, dar îmi e atît de familiar, uite, îmi stă pe limbă, cum să nu mai știu cum se spune la «banane», pentru numele lui Dumnezeu?“ Creierul meu se căznește să schimbe frecvențele în prima mea limba maternă și nu reușește să dea de șleaurile adînci pe care mergea odinioară șareta trasă de doi măgăruși de Dobrogea a tătarei mele crimeene. Calcă tot pe alături cu una sau alta dintre roți, alunecă spre turcă – hai că ești pe aproape, stîlcesc cuvîntul într-o formă aproximativă, îl fac pe tata să rîdă atunci cînd în loc de „firimituri“ zic „mermelituri“ (aproximez cumva ca să vă dați seama).
Dincolo de partea ușor hilară a situației, îmi dau seama că stau pe un taler al unei balanțe nesigure. Alcătuirea mea – deprinderile, ambele limbi materne, căci două sînt, obișnuințele, memoria adîncă și cea superficială – se clatină periculos și destabilizator. Știu că tătara cu care m-am născut și am crescut în primii ani începe să mă părăsească. Nu credeam că despărțirea asta lentă o să doară atît de urît. Doare ca un leucoplast desprins încetul cu încetul de pe o rană nevindecată. Așa doare. Nu doare sfîșietor de poetic și nici metafizica suferinței nu e frumoasă, e doar al naibii de prezentă, la fel ca o despărțire de un iubit alături de care ai trăit o sumedenie de ani, alături de care ai făcut planuri, alături de care ai trăit atît de mult că ai uitat că trăiești, așa doare.
Smochină, dudă, castron cu fundul larg, măsuță joasă – reperele modeste ale primei mele limbi se cufundă în uitare. Odată cu ea alunecă într-o amintire deformată și bunica, și casa, și vacanțele, și grădina; căci toate pluteau ca într-o supă călduță – acum realizez – în limba copilăriei mele. Frumoasă și bogată cu rusismele, românismele și alte influențe adăugate de-a lungul vremii peste un schelet dur și esențial, limba copilăriei mele a pierdut definitiv lupta cu a doua mea limbă maternă – româna.
Conflictul etern, coabitarea colțuroasă și înșelătoare a celor două limbi-mamă conturează personalități diferite. Nu mai bune sau mai rele, diferite. Pe mine m-a dus deseori într-un soi de pasivitate deghizată în felurite manifestări artistice nereușite, într-o aplecare prea egoistă asupra propriilor sentimente și a modului în care ele se traduceau instantaneu în cap, într-un fel de teatru intern sentimental și deșănțat-sensibil în care cele mai adînci frici sunau a tătară primordială și cele mai alambicate arabescuri lingvistice răsunau în dulcea română.
Ce te definește ca persoană singulară, unică în alcătuirea ei, de restul semenilor tăi? Cine ești și ce fel de urme lași pe aici pînă ca ele să se șteargă sub greutatea și presiunea ălora care vin după tine? Întrebări simple, de cînd lumea, banale, la care au avut pretenția că știu să răspundă – sau măcar să caute răspunsuri – sumedenie de filozofi, fizicieni, medici, teologi, scriitori și oameni ca mine și ca dumneavoastră. Alături de milioane și milioane de alți bilingvi, nu am crezut că și eu am căutat o vreme toate răspunsurile astea balansîndu-mă pe umerii celor două limbi. Acum, cu una dintre ele din ce în ce mai absentă, șchiopătez grav și vizibil. Neuronii mei rup legăturile cu tătara cu lovituri de topor bont. Își asasinează lent dendritele și axonii. Parîmele care ancorează plasa primei mele limbi materne zbîrnîie dureros înainte de rupere. De partea ailaltă, însă, cu româna, se înnoadă armonios și temeinic tot felul de legături marinărești: late, cu dublin, de școndru, de școtă, nodul foarfecă, de bandula, de gripie și sart. O bogăție de limbă, o jumătate de om.
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-șef la știri, radio Kiss FM și Magic FM.
