Doamna doctor (Pupi)
Există oameni a căror dispariție marchează sfîrșitul unei lumi – o lume al cărei centru sînt. O lume ale cărei personaje, despre care auzi repetate povești, sînt aproape în totalitate pierdute în neant. Dispărute și ele. Așa s-a întîmplat cu doamna doctor Ecaterina Rădulescu (pentru apropiați, Pupi). Doamna doctor era ginecolog și obstetrician, discipolă a lui Panait Sârbu însuși. Unul dintre „stîlpii“ școlii de ginecologie de la noi, care, printre altele, a adus pe lume un număr dincolo de estimări de copii – printre care și pe al meu.
Cînd coborai în măruntaiele Spitalului Giulești, alias „Prof. dr. Panait Sârbu“, spre secția de colposcopie, dna doctor Rădulescu te primea în felul ei: impecabil, mai întîi fizic – purta un halat mereu de un alb ca-n reclamele pentru detergenți și avea un păr destul de scurt, dar mereu proaspăt coafat, din care, la propriu, mai nici un fir nu ieșea din rînd. Respecta cu strictețe rîndul, nu suporta ca cineva să intre înăuntru și să întrebe. Împreună cu asistenta de la colposcopie, dna Mariana (care înțeleg că nici ea nu mai e printre noi), făceau un cuplu de neuitat: Pupi era minionă și blondă, Mariana mai înaltă, brunetă, planturoasă, femme fatale. Amîndouă împărtășeau, însă, ceva: un aer sever, o autoritate implicită și un profesionalism cu care, împreună, reușeau să păstreze o ordine agreabilă între cîrdurile de doamne care veneau acolo cu probleme femeiești.
Doamna doctor Rădulescu era, dincolo de asta, o profesionistă remarcabilă. Își trata pacientele cu seriozitate, dar și cu umanitatea necesară pentru ca recomandările să funcționeze. Avea un fel didactic și autoritar de a ți se adresa, dar, în același timp, pigmentat cu umor de bună calitate și talent de povestitoare. Pentru că cea de-a doua lume a lui Pupi, diferită de cea medicală, mai interesantă și mai alambicată, era cea a poveștilor ei. Pupi se născuse în perioada „de aur“, interbelică, și ce-și amintea din copilărie sau adolescență nu avea nici o legătură cu istoriile mele de copil comunist. Era vorba de plecări în străinătate, din fragedă pruncie, de sejururi cu „lume bună“ la Bușteni, de întrebări și lecturi precoce ale unui copil așijderea, crescut într-o familie de intelectuali și burghezi (căci nu știu altfel cum să le spun). Copilăria și adolescența ei, din poveștile astea, păreau de-a dreptul perfecte. Erau urmate de o tinerețe sportivă, aventuroasă, în paralel cu o carieră reușită, nu foarte obișnuită pentru o femeie, pe vremea aceea. Carieră care nu presupunea compromisuri, din cîte înțelegeam eu.
Nimic din ce povestea Pupi nu era obișnuit sau comun. Problema istorisirilor ei era că, precum un roman-fluviu, aduceau în prim-plan prea multe personaje, fiecare cu propriul lui pedigree și cu propria lui tolbă de întîmplări, pe care, la un moment dat, nu le mai puteai urmări. Dar demersul în sine era fascinant.
Perioada sarcinii, în care Pupi m-a urmărit, a fost una din cele mai bune din viața mea. Țin minte că mă uitam mereu la un serial care se derula pe vremea aceea la PRO TV, Quantum Leap (Donald P. Bellisario, 1989-1993, cu Scott Bakula), despre călătoriile în timp. În paralel ascultam poveștile doamnei doctor, care exact asta făceau și ele: treceau, cu fiecare convorbire, de la o epocă la alta și de la un personaj la altul. Copilul meu (martor mișcător atît la serial, cît și la poveștile doamnei doctor) a fost „livrat“ cu foarte bine (de doctorul Mihai Niculescu, împreună cu doamna dr. Rădulescu). Doamna doctor mi-a fost și i-a fost aproape în mai toți anii care au urmat: cu sfaturi medicale, umane, de toate. Cu prezența. Inteligența. Calitățile de Șeherezadă. Și lumile paralele cu care avea, mereu, darul să jongleze.
Cu timpul, copilul a crescut, eu am luat-o pe diversele mele căi, iar Pupi s a retras din meserie. Vorbeam în continuare, însă doar despre personajele ei, și ea continua să repete ceva ce am început să simt și eu: că nu se mai recunoaște în lumea din jur, că nu-i mai aparține. De altfel, mulți dintre cei din acea lume muriseră, de-a dreptul. În același timp, poveștile au devenit mai fără de sfîrșit. Nu am mai văzut-o decît o dată în carne și oase, cînd era vădit schimbată, și n-am prea suportat bine asta. N-am mai sunat-o la fel de des ca altădată, ca pe vremea cînd îmi era un soi de mentor fizic și spiritual. Am făcut și eu ce fac majoritatea oamenilor, în mediocritatea lor: îi uită sau îi pun deoparte, pe un raft, pe care îl șterg de praf doar la ocazii, pe cei ieșiți din tăvălugul de zi cu zi, sub pretextul agitației cotidiene.
Evident că n-am uitat-o, de fapt. Și nici nu am de gînd s-o fac de-aici încolo. O am în minte și-i aud vocea cu claritate, încă. Știu, cu siguranță, că va rămîne unul dintre personajele (de astă dată, ea a devenit unul) de care voi ține cont în periplurile mele viitoare. Pînă voi deveni, și eu, unul din bibelourile din altă lume, de pe rafturi. Așa cum e, într-o oarecare măsură, în firea lucrurilor.
