„Emoţia este o condiţie a limbajului“ – interviu cu prof. dr. Aurel ROMILA
Este unul dintre cei mai cunoscuți medici psihiatri români. Autor al studiului de referință Psihiatrie, profesor și inițiator al secției de Resocializare din cadrul Spitalului „Al. Obregia“ din București, pasionat de opera lui Henri Ey și de muzica clasică, Aurel Romila este un umanist pentru care conceptele trebuie enunțate în contextul istoriei lor culturale. Discuția de mai jos reprezintă un prolog a ceea ce este virtualul în raport cu o istorie a imaginației și a emoției. Deși abrupt, decupajul acestui dialog indică numai un eșantion dintr-o cercetare ce rămîne deschisă pentru a explica raporturile dintre imaginație – emoție – ereditate – structură a psihicului, precum și relațiile mai generale dintre artă – imaginație – boală mintală. Profesorul Romila crede că „imaginația, așa cum o știu și o prezint eu, nu este, cum se zice, upgradată la virtualul actual“.
Dar condiția ei nu e aceeași?
Din punct de vedere bazal, e aceeași. Academic și didactic, e bine să știi în ce alte noțiuni se încadrează această noțiune. Asta e o treabă de delimitare a teritoriului, care se știe de la Aristotel. Cu cît o noțiune are o sferă mai largă, cu atît are conținut mai sărac. Sfera mai largă în care intră imaginația este gîndirea. O formă de gîndire care, la rîndul ei, intră într-o noțiune și mai largă care se cheamă intelect. Imaginația nu este totul la om, ci numai o funcție, care nu e vitală, așa cum este cunoașterea. Dar, evident, ar trebui să fie, l-ar ajuta mult. Imaginația folosește cunoașterea pentru obținerea de lucruri noi. Elementele sînt aceleași – chiar acelea ale vorbitului curent. În general, pentru uzul curent, există destul vocabular pus în niște tehnici care să ducă la ceva nou, la ceva creator. Gîndirea poate fi obișnuită, rațională, logică, discursivă sau poate fi gîndire imaginativă. Părăsește, în acest ultim caz, regulile stricte ale realului și ajunge la creație, la imaginar. Coincidența face că, atunci cînd realul e pierdut involuntar, intri în boală mintală, îți pierzi mințile. Pe moment sau chiar definitiv.
Lucrurile se reduc la echilibru, la dozaj?
Bineînțeles că este o treabă de nimic prea mult. Cel mai bine este să fii și de-ăla și de-ăla, să ai un amestec între rațional și imaginarul care exprimă afectivul și inconștientul unui om. Dacă doi poeți nu seamănă, asta nu se întîmplă numai pentru că Nichita Stănescu are cuvintele lui și altul are altceva. Diferența este mult mai profundă, este legată de inconștientul lor, de tendințele lor cele mai adînci. Astea diferă. În orice caz, creatorul nu se mai simte bine în real, el trebuie să creeze ceva în imaginar. Acolo își găsește ființa și libertatea. I se pare că viața obișnuită e constrîngătoare, banală, plicticoasă și numai viața asta poate să-l salveze. Nu poate să facă altceva. Unii cad sub imperativul creației, adică forțează un automatism, ajungînd să-și piardă viața. În funcție de calitate și de cantitate, forța imaginației trebuie proporționată, ca să nu îți pierzi existența. Care sînt, însă, diferențele față de vorbirea curentă? Imaginația folosește o simbolică de gradul doi. Simbolica de gradul unu este ceea ce vorbim acum, în care fiecare cuvînt acoperă o realitate. Este o simbolică atît pentru oligofreni, cît și pentru intelectul mediu. Pentru imaginație, se vorbește de o simbolică de gradul doi.
Mintea noastră e un sistem de corespondențe?
E un alt mod de a numi toată această putere imaginativă. De aici apar relațiile între alte limbaje. Ce muzică îți inspiră un tablou este o imaginație la pătrat: ai lumea reală, ai lumea imaginativă de diverse grade și, în fine, du-te, du-te, du te pînă la maximum, pînă la absolut și ajungi la Dumnezeu. Absolutul omenesc a dus – n-o să le zic metafore – la maxime abstractizări. Una dintre ele este religia. Ea trebuie să ne complexifice sufletul. Vorbesc despre cum a apărut nevoia de Dumnezeu. Nevoia de imaginar a fost dintotdeauna în om, nu este modernă și nici nu este mai mare la unul sau la altul. Însă, pentru că noi luăm aceste lucruri fără scara ce a dus la asta, le putem înțelege sau nu, după credința și nevoia fiecăruia. În mod clar, însă, nu este ceva de logică curentă. Dacă vrei să testezi lumea, vei constata că ea nu înțelege Sfînta Treime. Ține de imaginație și trebuie să știi să te apropii de o teorie a întregului. Lumea a vrut să ajungă la întreg, la absolut și de-asta a ajuns, pînă la urmă, la Dumnezeu. Bineînțeles că, prin alte religii, poți să imaginezi altă Maică a Domnului; dar, dacă ești ortodox, știi că, dacă te îndepărtezi, nu aduci mare lucru. Degeaba aduci o super-Maica Domnului, nu e nevoie. Există un spațiu imaginar pe care nu trebuie să-l depășești. Dacă îl depășești, cum se întîmplă în schizofrenie, ți-ai pierdut mințile. Vorbim de domeniile înalte, care sînt de neînțeles fără imaginație, cum ar fi religia. Din păcate, majoritatea preoților sînt foarte banali, nu au acest interior al imaginației. Au simplificat totul la cum vrea Dumnezeu, ce vrea Dumnezeu. Eu nu știu cum ai ajuns tu la Dumnezeu și dacă, într-adevăr, ești convins de ceea ce trebuie. Aici, la noi, la ortodocși, e o oarecare carență de imaginație. Nu cunosc totul în privința asta, poate la ruși este altfel. Dar nu sînt mulțumit de ce este la noi, pentru că am văzut că marea artă, care cere imaginație, precum și arta religioasă aparțin mai ales catolicilor.
De ce credeți că s-a întîmplat așa?
Eu cred că imaginația trebuie cultivată. Ortodoxiei îi este frică să modifice și o virgulă din doctrină, pe cînd papii vechi au încurajat artiștii.
Într-un eseu despre „critica și legitimarea artificiului în epoca Luminilor“, Le Remède dans le mal, Starobinski spune că, odată cu Iluminismul, religia este înlocuită de civilizație. Michelet, de pildă, ar cultiva un „pontificat al civilizației“.
Da, asta e o idee din Spengler, care, vorbind despre declinul Occidentului, a văzut această relație dintre cultură și civilizație. Pericolul actual chiar ăsta este: prea multă tehnologie, prea multă civilizație. Ce facem cu cultura? Dacă am să te întreb: „Vrei un telefon portabil sau vrei să facem zece vizite la Muzeul Național?“, o să vezi că o să vrei telefonul portabil, pentru că e de mai mare utilitate. Ar trebui și una, și alta. Ca un corolar: în anumite limite, imaginația trebuie cultivată, trebuie încurajată. Este foarte probabil ca multe dintre despărțirile actuale, imposibilitatea asta de a coexista mai mult timp cu o persoană să fie și din cauza unor carențe de imaginație. Mulți cred că este numai mă-nșală – m-a înșelat, mă minte; eu nu cred în teoria asta. Cred mai degrabă în ipoteza că rolurile băiat – fată nu sînt înțelese. Ba lucrurile sînt așa de laxe, că acum se vorbește de ambigenitate. De ce să ajungi, la urma urmei, să spui că ne plictisim? De ce? Pentru că nu există imaginație. Fetele au devenit androgine, poartă pantaloni și nu mai suportă un el. De altfel, foarte mulți din toxicomani sînt niște oameni care se plictisesc ușor și vor să scape de asta. Ar putea fi, deci, o rădăcină, dar și un tratament pentru acești oameni.
Explicați, la un moment dat, într-un seminar, ce înseamnă „bază emoțională“. Cei mai mulți pacienți vin la dumneavoastră din cauza unor dereglări emoționale?
Aici e un alt capitol care trebuie dezvoltat. E mai bazal decît imaginația. Ca să ajungi la imaginație, ești evoluat, ai limbaj etc. Fără limbaj nu se poate. Prima noțiune în sistemul psihicului este reactivitatea. Simțim, cu toate simțurile, că aici e zi și că e lumină. Ca să mergi mai departe, trebuie să simți mai întîi lucrurile astea. A doua noțiune care ne interesează este să te impresioneze. Ai atunci o emoție, care poate să fie pozitivă sau negativă. De pildă, e noapte, ești copil, ți-e frică de întuneric: emoție negativă. Există ceva, însă, pe care nici o disciplină nu o știe, care nu este foarte logică, dar care a devenit un fel de filozofie a lui Hegel: în Povestiri despre om, așa cum le-a conceput Noica despre fenomenologia lui Hegel, el a trecut de la emoție, prin toate treptele, pînă la spirit. După emoție, se face deodată un salt. Cum se face el? Și în psihologie, și în filozofie, este admis ceea ce altădată se numea saltul dialectic. Din motive politice, se crede că e greșit să mai vorbim despre asta. Există, însă, salturi dialectice. Unul dintre ele este de la emoție la limbaj, apoi la limbajul noțional, la gîndire, la imaginație. Sînt niște trepte asemănătoare unor mîncăruri făcute, toate, din făină, apă, sare.
Materia e aceeași.
Materia e aceeași. De aceea spun că emoția este lichidă, fluidă și este o mare interioară. Asta este pentru mine metafora psihicului. Marea nu este, însă, întotdeauna liniștită. E frămîntată, face valuri. Valuri emoționale. Americanii cred că au descoperit – aiurea, n-au descoperit nimic – inteligența emoțională, despre care au scris cîteva cărți.
E o noțiune des folosită.
Cînd faci dezvoltarea omului și ontogenia, pornind de la emoție, ajungi în mod natural la gîndire. Nu se poate concepe să se întîmple așa ceva fără o bază emoțională. Voința, scopurile sînt pornite din impulsuri emoționale, pe care marii teoreticieni le-au redus. De pildă, Freud le-a redus la libido. Alții vorbesc despre energie. Sînt tot felul de teoreticieni ai energiilor create, necreate și psihoterapeutizate, toata lumea își umple bateriile, se duce la Predeal etc.
E o modă la nivel de vocabular?
Nu, sînt sinonimii. Limbajul se va schimba mereu – hai să-i spunem și modă. Niciodată n-ai să poți să-mi explici fructul fără pom. Dacă ai să găsești tot felul de nume pentru „pom“, iar pămîntului ai să-i spui „energie“ și acolo e chiar Dumnezeu care încolțește sămînța, e același lucru. Nu e de discutat, însă, în afara emoției. De altfel, prima oară cînd am citit, am fost nedumerit să găsesc la Heidegger un prim capitol despre „dispoziție“. Ce caută Heidegger în chestiile astea? Mi se părea că nu e de el. Pe urmă mi-am dat seama că emoția este, de fapt, o condiție a limbajului, a noționalității. Condițiile imaginației sînt tot afectivitatea și emotivitatea. Cînd e ceva diacronic. Vorbind, nu am însă numai o emoție. Poate să fie și un sentiment, dacă, peste o lună, am să mi amintesc de cineva anume.
Sentimentul este istoria unei emoții?
Este o emoție dezvoltată diacronic, în timp. Durabilă. Și pusă pe un obiect. Pentru că, altfel, dacă am o emoție și nu o pun pe nimic, n-are expresie și n-are verbalizare.
Atunci se acumulează și se dezvoltă anormal? Ca, de pildă, o frică din copilărie?
Artiștii cu trac, de pildă. Ei au, de fapt, o emoție care nu a evoluat. Prin psihoterapie, ea intră în expresie: unii dansează, alții cîntă etc. Toate astea sînt expresii, permițînd emoțiilor să se dezvolte.
Cum definiți anxietatea?
Anxietatea este o emoție negativă, de neliniște, fără obiect. – Nu mă simt bine acum. – Dar de ce? Nu știu, așa sînt eu. Ceva e nedezvoltat. Banal va fi să întreb dacă ești mulțumit de viața ta. O ipoteză; sau invers, îmi spui ceva semipatologic: eu nu pot, eu sînt un izolat. Așa încep. Sigur că vei fi neliniștit. Apoi, poate să fie ceva ereditar.
Anxietatea este ereditară?
Da, poate să fie. Sînt familii întregi așa. Însă, în orice caz, este vorba de o demonstrație a structurii psihicului, pe care eu o prezint studenților cu ajutorul unor cuburi. Cele pe care le folosesc sînt ca păpușile rusești, din care se face un fel de turn: cea de jos, prima, este emoția. Senzația și iritarea sînt mai joase, sînt ale neurologului. De aceea, la ieșirea din comă, ești înțepat. Dacă miști, nu ești mort, dar asta nu spune nimic despre psihic. Emoția explică, însă, tot. Trebuie să rămîi un om sensibil. Un om cu imaginație îi simte pe ceilalți care au imaginație și, dacă e mai mic, îi poate chiar imita. Toți marii creatori au fost și vor fi imitați. Nimeni nu spune, însă, că la origine, o idee poate să vină de la un totem. Să fim serioși: cultura cere astfel de transferuri. Ca să nu rămînem, totuși, sterili, trebuie să creăm mereu ceva nou peste toate astea.
a consemnat Laura DUMITRESCU
