Patriotismul din oală
Ştiu, sîntem în plină perioadă a sărbătorilor, cînd lumea e ascunsă după perdele de cîrnați, iar aerul respirat e, de fapt, o piftie fină, străvezie, cînd avem coșmaruri cu prăjituri grele, încremate, care ne aleargă pînă pe marginea prăpastiei, cît să ne trezim înfiorați și ușor flămînzi, cînd totul se învîrte în jurul mesei, al bucatelor, al îmbucăturilor, al burților, al burdihanelor, al gurilor pofticioase, al ghiftuirii și al uitării de sine în fața unei oale cu sarmale. Iar eu o să vorbesc acum despre mîncare.
Probabil că nu vă spun o mare noutate cînd mă văd nevoită a mărturisi că o bună și consistentă parte din patriotismul care mă animă ține de mîncarea cu care am crescut și pe care o cunosc atît de îndeaproape. În rest, aș fi putut probabil trăi prea bine oriunde altundeva fără să mă gîndesc mult la țara asta în care m-am născut, pe care o iubesc și-o urăsc, țara asta paradoxală de care mi se face un dor nebun atunci cînd sînt departe și de care mă plictisesc fundamental în momentul în care pun piciorul pe Otopeni și de acolo în vreun taxi. V-aș putea spune cum înnebunesc stînd mai mult timp departe de Bucureștiul ăsta amestecat, sordid și fermecător, iar în momentul în care ajung în oraș, cum mă șochează a mia oară cu impolitețea, neghiobia și franchețea lui mahalagească. Dincolo de cetățenia universală pe care mi-o definesc strict în relație cu oamenii la care țin – oriunde aș fi și oriunde ar fi ei –, în relație cu anumite locuri care mi au influențat devenirea și creșterea atîta cîtă e, cu un cartier de la Roma plin de iasomie, o piață din Madrid unde am avut o revelație sau cu coloanele de la Romană care mi-au țintuit adolescența și anii de liceu, dincolo de toate astea și mult mai multe, mîncarea mă aduce negreșit înapoi acasă.
Căci în ciuda quiche-urilor savante, a tartarurilor bine combinate, a supelor aromate cu lapte de cocos, chili, ghimbir și coriandru, dincolo de capere, anșoauri și terine, sufletul meu se moaie în fața unei cinstite ciorbe de burtă. Nimic nu se va așeza lîngă o ciorbă de burtă făcută cumsecade și cu respect pentru ăl de o mănîncă. Nu zemuri fierte și prafuri așa cum găsești în multe locuri, ci smîntîna groasă, grăsimea aurie, legumele, bucățile de carne buretoasă, oțetul, ardeiul iute și usturoimea acestei ciorbe mă pot aduce în preajma unei adorații lăcrămoase. Dacă e mîncată și în contextul unei vagi mahmureli cunoscute a sensibiliza și mai mult sufletele, atunci raiul mi se va părea mult mai aproape, iar toate sentimentele de vinovăție vor dispărea lingură după lingură de ciorbă.
O asemenea ciorbă nu se va găsi nicăieri în afara României. Toate celelalte variante balcanice-turcești încercate nu se apropie nici pe departe de savoarea și textura ăsteia. La fel, nici un alt fel bine gîndit și extrem de bine gătit de mîncare nu se va apropia de o banală mîncare de cartofi, așa cum o făcea bunică-mea. Sigur că e o prostie să compari lucruri cu totul deosebite, și promit că nu sînt genul care se face a fi mistuit de dorul cartofilor, dar are gura plină de creveți, însă în fața unei alegeri, alcătuirea mea profund sentimentală va înclina spre tocana mundană.
Va alege micii cărora le-am ridicat ode, va alege un cîrnat ardelenesc cu multă boia sau niște Pleșcoi iuței în fața oricărui chorizo. Sînt prizoniera gusturilor țării în care am crescut. Sînt victima duioasă a ardeilor umpluți și a salatei de vinete. A sarmalelor în foi de viță. Am încercat odată să gătesc, în Portugalia fiind, o ciorbă de văcuță (da, diminutivată, cum o rostesc chelnerii de pe la noi) și a ieșit o fiertură oarecare, deși ingredientele erau aceleași. Nu, n-am nostalgia morcovilor românești, nu despre asta e vorba. Îi lipseau, cum să vă zic, atmosfera și sufletul. Avea alt aer ciorba aia, așa cum avem cu toții alt aer atunci cînd venim din străinătate acasă.
Și, mai presus de toate, patriotismul meu culinar se sublimează în parizerul cu pîine proaspătă. Ăla abia înseamnă acasă. Cu cît mai puturos parizerul, cu atît mai bine. Singura concesie pe care o fac universalității aici e un pahar cu Cola rece alături. Să ne fie de bine.
