Oprirea violenţei religioase din Orientul Mijlociu

Escaladarea radicalismului, a violenței și a războaielor civile din Orientul Mijlociu, după începerea revoltelor așa-numitei Primăveri Arabe, în 2010, a însemnat o pierdere masivă de vieți omenești și de bunăstare. Nevoia de a întemeia state capabile, care să sprijine pacea, să asigure prosperitatea și să ofere oportunități, e mai imperativă ca niciodată.

Valul de violențe din ultimii ani a lăsat în urmă mai mult de 180.000 de irakieni și 470.000 de sirieni uciși. Mai mult, 6,5 milioane de sirieni au fost strămutați înăuntrul granițelor și alte 4,8 milioane au fost nevoiți să emigreze. Au fost adesea torturați în închisori și umiliți în lagăre de refugiați. Se estimează că 70-80% din victime sînt civili, cu precădere femei și copii.

De fapt, potrivit Centrului sirian pentru cercetări politice, o jumătate dintre refugiați și dintre cei strămutați în interiorul țării au sub 18 ani. Ceea ce are un impact major asupra evoluției lor viitoare. UNICEF raportează că 2,1 milioane de copii din Siria și 700.000 de copii sirieni refugiați nu sînt înscriși la o școală. Un număr de 80.000 de copii refugiați în Iordania nu au acces la educație.

Dar toate aceste costuri omenești sînt simptome ale unei probleme mai grave – și, contrar opiniei curente, nu e vorba de islam. Faptul că islamiștii radicali sau jihadiștii sînt musulmani nu înseamnă că religia lor, fără a mai vorbi de etnia sau de cultura lor, este violentă în mod constitutiv.

Dacă ne uităm la știrile din Occident, e lesne de înțeles de ce atît de mulți oameni blamează islamul. De la brutalitatea organizației Statul Islamic (ISIS) în Siria și Irak la atacurile teroriste conduse de Al-Qaeda și la lapidarea femeilor adultere conform legii sharia în Afganistan, violența Orientului Mijlociu este aproape întotdeauna atribuită religiei. Prin urmare, islamul este perceput cu precădere ca o amenințare.

Dar, după cum explică filozoful canadian Charles Taylor, adevărata amenințare nu este islamul propriu-zis, ci „gîndirea în bloc“. Deși extremiștii islamici reprezintă mai puțin de 0,5% din populația musulmană globală, viziunea lor despre lume domină mass-media nu numai în ceea ce privește islamul, dar și întreaga evoluție politică din Orientul Mijlociu. Ștergînd diferența imensă dintre diverșii musulmani, această viziune mass-media predominantă consolidează o percepție singulară și simplistă asupra islamului. Asta înseamnă gîndire în bloc. Și, după cum observă Michael Griffin în cartea sa Statul Islamic: rescriind istoria, acest fel de gîndire cîștigă teren atît în SUA, cît și în Europa.

Ca urmare, mulți au adoptat teoria „ciocnirii civilizațiilor“ a lui Samuel Huntington, care consideră că islamul e incompatibil cu modernitatea. Această viziune ignoră însă ideile și impactul reformatorilor timpurii ai islamului – figuri precum Muhammad Abduh și Jamaleddin al-Afghani – care continuă încă să influențeze musulmanii de pretutindeni.

Efectul cel mai durabil al primului val reformist a fost apariția unei mișcări salafiste (conservativ-tradiționaliste), care privea statul modern ca pe un mijloc de ameliorare a destinului musulmanilor. În zilele noastre, gînditori musulmani – precum iranianul Abdolkarim Soroush, tunisianul Tahar Haddad, pakistanezul Fazlur Rahman, marocana Fatema Mernissi, egipteanul Qasim Amin și sudanezul Mahmud Muhammad Taha – continuă să exploreze conexiunile dintre gîndirea islamică și valorile moderne. Chiar dacă islamiștii radicali se opun vehement muncii lor, acești gînditori au avut o influență imensă asupra multor generații de intelectuali musulmani din întreaga lume.

Ceea ce nu înseamnă că religia nu are un rol în violența din Orientul Mijlociu. Dimpotrivă, această violență – incluzînd violul, privarea arbitrară de libertăți individuale și publice – este răspîndită și diversificată, datorită unei combinații de credințe religioase, tradiții culturale, rase și etnii, pe fondul unui război și al politicii care îl influențează. Chiar și recrutarea luptătorilor jihadiști poate fi văzută ca o formă de violență bazată pe religie, asemănătoare cu căsătoria între copii și crimele de onoare.

Dar nimic din toate acestea nu înseamnă că islamul este violent în mod constitutiv. A recurge la explicații culturale, religioase sau etnice confuze – și adesea bigote – duce garantat la acțiuni eronate sau la lipsa lor.

Orientului Mijlociu îi lipsesc strategii și politici sociale și economice eficiente care să înlăture cauzele complexe nereligioase din spatele violenței – și efectele, cu siguranță nereligioase, ale acesteia. Chiar dacă factorii culturali, etnici și religioși ar trebui luați în seamă, ei nu sînt principalele cauze ale șomajului și marginalizării.

Guvernele din Orientul Mijlociu trebuie să se angajeze în crearea de politici îndrăznețe și creative, care să vizeze educația inadecvată, șomajul ridicat și corupția endemică ce alimentează violența și turbulențele din regiune. Astfel de eforturi ar trebui să vizeze progresul democrației, dezvoltarea economică și renașterea unei societăți civile trainice și a unor medii progresiste. Cheia nu este „islamizarea“ fiecărei probleme, ci dezvoltarea unei soluții politice concrete, care să vină în întîmpinarea nevoilor populației.

Educația este, desigur, esențială pentru a reuși: programa școlară trebuie să devină mai vastă, pentru a lărgi orizontul de cunoaștere al elevilor în privința diverselor religii și culturi. În general, școlile ar trebui, printre altele, să întruchipeze separația puterii laice de cea religioasă – și să asigure protejarea libertății religioase –, elemente necesare pentru oprirea violenței bazate pe religie din Orientul Mijlociu.

Violența la scară largă, precum cea prezentă în Orientul Mijlociu, produce daune majore indivizilor, erodează baza de capital, frînează productivitatea și subminează creșterea economică. Trebuie analizat impactul ei asupra structurilor politice, sociale și economice, iar capacitatea statului de a o face nu trebuie subestimată sau ignorată. Dar cîtă vreme statul formulează sau își legitimează politicile în termeni religioși, violența nu va înceta. 

Moha Ennaji este președinte al South North Center for Intercultural Dialogue and Migration Studies in Morocco și profesor de Studii Culturale la Fez University. A publicat recent volumele New Horizons of Muslim Diaspora in North America and Europe și Muslim Moroccan Migrants in Europe. 

© Project Syndicate/Mohammed Bin Rashid Global Initiatives, 2016
www.project-syndicate.org

traducere din limba engleză de Matei PLEŞU

Foto: adevarul.ro