Întrebări pentru neliniştea educaţiei naţionale
La prima vedere, legea propusă de precedentul ministru al Educației, dl Mircea Dumitru, privind organizarea concursului pentru ocuparea posturilor de conducere din şcolile învățămîntului românesc pare normalitatea însăși: cum altfel te-ai putea gîndi că o instituție de învățămînt dintr-o țară civilizată ar putea căpăta un coordonator funcțional dacă nu printr-o evaluare riguroasă, uniformă, a competențelor manageriale? Ei bine, nu, la noi, o astfel de lege a tulburat adînc viața cetății, a născut adversități puternice, dezertări masive și stupefacții publice pe măsură.
Mai întîi a fost reacția partidului aflat – în mod tradițional, aș spune – în „opoziție“ cu educația, reacție exprimată prin vocea și ingeniozitățile obscure ale fostului ministru Ecaterina Andronescu, toate puse în slujba anulării unei legi de bun-simț: s-au auzit bombăneli publice, s-au dat largi interviuri despre ineficiența concursurilor, s-au foit tenace comisiile de învățămînt din Parlament, luîndu-și ca primă țintă amînarea examinărilor pînă la paștele cailor etc.
Cu chiu, cu vai, s-au dat concursurile. Rezultatele, deloc excepționale, ajungeau totuși la un minim de performanță care lăsa loc de speranță: 63,2% din posturile de director au fost ocupate prin concurs. Toate bune și frumoase, numai că au venit alegerile și s-a schimbat ministrul Educației: a ajuns cineva care este coleg de partid și de principii cu doamna Ecaterina Andronescu. Așa că de legea concursurilor s-a ales praful: una dintre primele decizii date de noul ministru este aceea care permite foștilor directori care ori nu au luat notă de trecere, ori nu au dat examen să fie repuși în posturile de conducere. Cu legea pre lege călcînd.
În urma acestei telenovele, rămîn totuși niște întrebări esențiale, întrebări pe care le ridică și doamna Alina Mungiu-Pippidi în articolele domniei-sale: multe dintre posturile de conducere din școli au rămas vacante pentru că nu s-a prezentat nimeni la concurs și nici nu a vrut nimeni să preia, fie și pe o perioadă scurtă, această răspundere. Mai mult decît atît, la auzul veștii că vechii directori pot fi numiți din nou, multe inspectorate din țară au raportat că noii directori au renunțat la posturi în favoarea celor dintîi. În acest context, întrebările esențiale ar fi: de ce nu se înghesuie dascălii să ocupe posturi de conducere, de ce generațiile (mai) tinere nu dau buluc către un post care le-ar conferi o vizibilitate și o carieră mult mai motivante, de ce se tem toți ca dracul de tămîie de o atît de onorantă răspundere?
Am încercat să găsesc cîteva răspunsuri verosimile, cercetînd metodologia organizării concursului, criteriile de eligibilitate a candidaților, precum și întrebările date la testarea scrisă: poate că descurajantă a fost obligativitatea prezentării unui proiect managerial. Poate că nu tocmai la îndemînă a fost respectarea cerinței ca dascălul-candidat să prezinte un CV stufos care să ateste competențe de bun organizator și bine știutor al vieții școlare românești. Poate că nu sînt cursuri suficiente sau accesibile pentru cei care vor să devină manageri. Poate că întrebările au fost prea grele. Poate că demobilizantă este și viața ca director de școală în România (cu munți de hîrtii care trebuie completate și livrate către mai-marii Educației, cu salarii -mici și responsabilități de finanțare uriașe, cu comploturi și complicități meschine, cu lipsa de programe și de cursuri pentru formarea unor competențe în gestionarea unei instituții de învățămînt), poate că… În orice caz, acestor întrebări trebuie să le găsim cît mai curînd răspunsul dătător de soluții.
S-ar putea crede că toată această vînzoleală în jurul scaunelor de directori de școli nu a fost decît preambulul unui eșec. Mie, uneia, nu mi se pare deloc așa: orice zgomot produs în învățămînt, orice tulburare a apelor mult prea molcome și prea adîmci, orice încercare de a sparge buba neputinței sînt, cred, benefice. Orice neliniște dinaintea problemelor cu care se confruntă învățămîntul e mai bună decît placiditatea și resemnarea. Și decît tăcerea.
Maria Iordănescu este psiholog.
