Societate

Sîntem o naţie de plagiatori cap-coadă. Înainte, glumeam, un întreg popor, pe seama savantului de renume mondial Elena Ceauşescu. Însă era vorba doar despre ea. Astăzi, aproape tot poporul e una cu tovarăşa. Ştiaţi că, „din 1900 şi pînă în 1990, în România au fost acordate sub 1500 de titluri de doctor“, în schimb, din „1990 pînă în 2016, peste 67.000 de persoane au obţinut titlul ştiinţific de doctor“?

Mă întreb dacă peștele din farfurie are origini românești sau sîrbești, dar ce mai contează? – peștele n-are țară.

Problema e că roșiile din piața Decebal erau verzi înăuntrul lor.

Erau vremurile în care frigiderul meu arăta ca acela al unui burlac care pretinde că face cumpărături.

Trebuie să am grijă cu vecinii. Cei mai periculoși sînt moștenitorii și foștii securiști.

Iisus îl trimite în patria sa și la ai săi pentru a le spune cît bine i-a făcut lui Dumnezeu.

Una dintre cele mai importante promisiuni ale Evangheliei este libertatea: „Dacă veți rămîne întru cuvîntul Meu, cu adevărat sînteți ucenici ai Mei. Și veți cunoaște adevărul, iar adevărul vă va face liberi.“ (Ioan 8, 30-32)

Parlamentarii români par, oriunde îi întîlnești, orice altceva decît demnitari puși să reflecteze la treburile țării și să le administreze eficient: pe scaunele din Parlament, la microfon, la televiziuni, se comportă ca o gașcă de cheflii pe terasele din Cișmigiu.

Ccînd l-a prins pe bunicul meu cu o idilă, a vrut să divorțeze, lucru nu foarte obișnuit la vremea aceea, și mai ales pentru o casnică.

Nici părinții noștri nu călătoreau prea des. În blocul de pe Aleea Rondă, ei nu se deosebeau deloc de majoritatea contemporanilor lor de la sfîrșitul comunismului.

Încerci ceva aici în țară și, dacă vezi că nu-ți iese, apuci calea străinătății.

Am întîlnit mult prea des întrebarea dacă „mi-am luat casă“ ca să nu conştientizez că ea constituie o preocupare de prim ordin. Moştenită şi încurajată pe filiera parentală. În cazul meu, şi nu sînt un caz izolat, părinţii mă împingeau de la spate să îmi „iau casă“.

Dincolo de ceea ce politicienii pot dori în interesul propriu, autorităţile de stat au îndatorirea să apere eficient interesul societăţii, aşa cum rezultă din expresia valorilor pe care le ocroteşte special fiecare capitol, iar în mod generic fiecare titlu din Codul Penal.

Are în jur de 40 de ani şi umple cu frenezie un carneţel. Îmi dau seama că scrisul de mînă poate fi, în felul lui, şic. În rest, scriitorul pare un figurant, apariţie de planul doi, într-un film cu nuanţe intelectualiste.

Cum să dau, frate, 8 lei pe kilu’ pe roșii? Și verzuțe… Și caut în minte cum să ajung la Obor. Și merg spre un tramvai. Uberul îmi zicea că nu-i mașină în zona mea. Deci tăiere de chef. Nimic din lumea fericită nu-i de partea mea. Și cum merg spre tramvai, niște țărani erau întinși în fosta stradă Decebal.

Ea se va ridica de la birou să închidă aerul condiționat. Cîțiva vor ridica priviri mirate din ecrane. „Nu mai pot de frriiig“, va spune silfida. „Uite, mi s-au învinețit mîinile și picioarele de frrriiig!“

Pentru a realiza un colier cum nu s-a mai văzut vreodată, asemeni crabului lui Tchouang-tseu, avem imperioasă nevoie de perle, de fir şi, nu în ultimul rînd, de puterea de a ne pune în starea de a-l face.

După mine, una dintre lecţiile esenţiale ale Bibliei constă în exigenţa discernămîntului. A unui discernămînt responsabil faţă de Universalul Viu.

Am fost martorul a trei pontificate: Ioan Paul al II-lea, Benedict al XVI-lea și Francisc. Trei personalități cum nu se poate mai diferite, care au păstorit Biserica catolică în vremuri dominate de schimbări cruciale. Lumea noastră s-a oglindit în ei (și în votul cardinalilor electori), așa cum învățătura lor s-a răsfrînt asupra vieților noastre, producînd efecte nu mereu conștientizate, dar greu de negat.

Cine sînt oamenii ăștia? Cum de au ajuns să coordoneze departamente în ministerul cel mai important, dar și cel mai năpăstuit din Guvernul României?

Am recunoscut, în Mad Men, mentalitățile din copilăria mea, chiar din propria familie, în lumina cărora am fost parțial educată și care m-au marcat, de multe ori negativ și în detrimentul meu, pînă-n ziua de azi.

Tulburările de alimentaţie nu au parte de multă vizibilitate în România, deşi peste 400.000 de persoane din România suferă de anorexie ori bulimie.

E remarcabil cum timpul filtrează totul prin lentila lui bună. Cum, după douăzeci de ani, amintirile își estompează încet conturul, devin ceva dulce-amar și îți dau starea cam sumar denumită „nostalgie“. Poate, așa cum spunea Nichita într-o poezie, dincolo de timp, rămîn doar momentele în care ai rîs sau ai plîns odată, împreună cu cineva, la începutul sau la sfîrșitul unui drum.

Sînt mii de locuri „incredibil“ de frumoase nu doar în România, ci și în Bulgaria, Croația, Grecia, Filipine, în America de Sud. Sînt peste tot. Tot ce contează, cred, este să existe oameni care să le vadă, dar și să le păstreze așa cum sînt.

Turuia. Că ăla face, că Doamne ajută, că ferească sfîntul, că de ce viața e crudă. Mă pun și eu la coada de cîntărit.

ine chelnerița hărtănită: „Ia-ți salata, ia-ți vinul, la revedere, viața mea e de căcat“, spun ochii ei obosiți. Și a noastră, domnișoară, și a noastră.

Istoricii și politologii nu au ajuns la un consens privitor la nașterea statului modern, care se leagă fie de ideea de suveranitate (Hobbes), fie de ideea de contract social, fie chiar de ideea de raport între individ și comunitate (liberalismul) sau, dimpotrivă, de ideea existenței autonome a corpului social, care prin realizarea propriului țel istoric servește eventual individul (socialismul).

Pe web găsești gratuit și conținut de mare calitate. Ce nu e plătit devine atunci „neprețuit“ în ambele sensuri: inestimabil sau, dimpotrivă, nul.

Ce școală să urmeze ca să aibă șansa unui trai decent? Unde găsim cursuri care să îi perfecționeze într-un anumit domeniu? Pentru ce meserie să îi pregătesc?

Uneori, ai chef sau pur și simplu se nimerește să stai în casă à la longue. Spațiul aparent neînsemnat devine, brusc, o lume. Se lățește și se diversifică dacă nu chiar după pofta inimii, măcar atît cît să poți supraviețui în el cu o minimă imaginație.

„Cum puteţi să spuneţi că Stalin a cîştigat războiul mondial? Şi că a făcut o singur?“, se aude o voce indignată din cealaltă cameră.

„Ciorilor! Ciorile dracului! Să munciți noaptea, fir-ați ale dracului de ciori!“

Berea Sara se găsește în vreo două hipermarket-uri. Dacă o vedeți, n-o ocoliți. Într-o lume în care tot ce bem și mîncăm sînt în primul rînd „produse“ care au nevoie de reclamă, de branding și rebranding ca să ne fie vîrîte pe gît, promovarea unei beri curate mi se pare un must. De unde și pînă unde Sara? „De la numele unui cățel!“ – rîde Magdalena.

Cum să te desparți de om cu „Hai, pa“ și atît? Propoziția e debalansată, situația socială e într-un picior, iar un bun echilibru de situație cere neapărat această promisiune de revedere. „La revedere, poate ne mai vedem.“ Ne mai vedem pe naiba.

Ce pot avea în comun evenimentul cu moaşte din Voluntarii familiei Firea şi terorismul islamic? Nu caracterul criminal, desigur. Totuşi, ar fi cîte ceva.

Nici semnatarii Coaliţiei pentru Familie nu sînt „pupători de moaște din Evul Mediu“, nici oponenții lor nu sînt demoni dizolvanți, agenți ai unei apocalipse globaliste.

Care au fost criteriile după care se diferențiază subiectele pentru real și, respectiv, uman? Tot un fel de roboți evaluăm atunci cînd le cerem elevilor să transforme un text literar într-o adunătură de predicate, metafore, sensuri conotative, motive literare, figuri de stil etc.

M-au fascinat, mereu, hotelurile, viața cel puțin aparent impersonală și tranzitorie din camerele lor imperfecte.

a orice e-mail pe care îl trimiți unei instituții publice, unei autorități de stat, ți se răspunde în aceeași zi, pot spune chiar că ți se răspunde în maximum o oră după ce ai trimis e-mail-ul.

Între chipurile vieții spirituale, monahul reprezintă o instanță privilegiată.

– Nu ai auzit de Alain Delon? – Ar trebui să ştiu? Cine e?

După ce Corbu și-a demonstrat calitățile de mecanic și mașina a luat-o, în sfîrșit, din loc, liniștea nopții a devenit și mai profundă. Nici noi n-am mai vorbit nimic, ne-am terminat berile în tăcere, în lumina aceea gălbuie a becurilor stradale, ca într-o bulă atemporală sau ca pe un fund de mare locuit.