Vacanţele noastre obligatorii
Mama mea era o mare fană și specialistă a vacanțelor. Ea m-a crescut, cumva, într-un timp invers decît cel obișnuit: cel de voie, al leisure-ului, era „timpul principal“, pe care-l planificam, îl trăiam intens și ocupa un spațiu considerabil în viețile noastre. Cel al muncii încrîncenate, prin care îți cîștigi existența și care te acaparează și te stoarce, exista, dar, din fericire (da, știu, era un noroc), în mai mică măsură.
Părinții mei au avut norocul unor meserii creative care, chiar în vremea comunistă, le-au permis un program mai lejer și un stil de viață boem. „A lucra“ nu însemna – pentru ei și, implicit, pentru mine – a te duce în fiecare zi la serviciu de la 8 la 4, cum se întîmpla cu majoritatea oamenilor de pe atunci. Ci a lucra mult de acasă, citind, documentîndu-te și apoi ducîndu-te la „locul de muncă“ (Studioul „Sahia“ de atunci), cînd aveai treabă. Atunci tatăl meu stătea acolo nu doar zile, ci și nopți, la montaj. Alte dăți pleca pe teren, de multe ori împreună cu mama mea și cu mine, și petrecea zile, ba chiar luni, în diverse locuri din țară.
Un asemenea program de viață părea, din exterior, liber și lipsit de responsabilități majore. Dar nu era chiar așa: de multe ori, cînd trebuie să-ți stabilești singur programul, e nevoie să fii capabil de o autodisciplină mult mai puternică decît atunci cînd ți-l impune, cu forța, cineva din exterior. Să te autoorganizezi și să te temperezi cînd ești gata să sari de pe șine nu e deloc ușor. În ce mă privește, cu percepția mea de copil de atunci, nu am prea înțeles ce trebuie, am priceput totul mîlos și parțial: mi s-a părut că viața e o vacanță, în care oamenii stau, de cele mai multe ori, împreună, acasă, și pun țara la cale.
Tocmai de aceea am avut și reacția contrară: îmi doream, de multe ori, o slujbă fixă, cu rutină excesivă, care să mă țină în priză și între oameni opt ore (cel puțin) pe zi. Asta pentru a nu mai avea pe mînă timp excesiv, care să-mi scape printre degete precum firul de pe un ghem neglijent încheiat. Nu înțelegeam ce mare dar e timpul ăsta, firul ăsta bezmetic pe care nu trebuia decît să învăț să-l transform în ceva, tricotîndu-l – măcar într-o bentiță subțire, subțire. Aveam reacția inversă a copiilor deveniți adolescenți, care se desprind de mediul lor contestîndu-l cu orice preț, fie el bun sau rău. Era ca și în cazul vitrinei pline cu bibelouri și al covorului persan din sufrageriile colegilor mei: deși știam că nu sînt ce trebuie, la modul absolut, și că sufrageria mea fără covor și plină de cărți era mai aproape de un firesc neutru, tot aveam momente în care visam la un interior kitsch. În care voiam conformism cu orice preț. Cînd ai tăi sînt prea buni și înaintea vremurilor, nu știi să-i prețuiești destul.
Pe scurt, timpul de acasă semăna cu o perpetuă vacanță, deși nu era. La care se adăuga concepția mamei mele în ce privește vacanțele, organizate și sănătoase, care rupeau monotonia timpului boem. În contextul ăsta, respectivele vacanțe aduceau mai curînd cu un serviciu: erau genul cu program fix și sănătos, plimbare dimineața, pentru aerosoli, gimnastici și „proceduri“ în timpul zilei, plimbare pe dig sau în pădure pentru aerosoli, seara, culcare devreme și mîncare sănătoasă. Vacanțele se sfîrșeau cu un ten mai frumos, un trup mai elastic, o minte mai relaxată. Prea relaxată și sătulă de rutina leisure-ului. Mama mea și Baudrillard împărtășeau teoria lui din Societate de consum: obligația plăcerii.
Drept consecință a acestei educații, prea bune, prea libere și prea boeme, mulțimea de vacanțe, legale, religioase și obligatorii de acum, mă lasă rece. Desigur, sînt binevenite pentru oamenii care au un program fix și lung, și au nevoie de pauze și odihnă. Pentru cei care au privilegiul (totul e să înțeleagă că e un privilegiu) să-și facă programul în felul lor, vacanțele sînt, pînă la urmă, cele pe care ți le alegi și cum ți le alegi: dacă ai o viață prea lejeră, vacanța va fi un training intensiv de două săptămîni, în care înveți, ce știu eu, să gătești, să faci masaje, să desenezi. Sau într-un loc defavorizat în care te duci să-i ajuți pe alții. Sau măcar să înțelegi alte obiceiuri.
Granița muncă-leisure, pentru cei cu meserii creative și care sînt propriii lor stăpîni, poate fi tot mai blurată. Tatăl meu, de altfel, care a trăit o astfel de viață, nu avea chef niciodată să plece în vacanțe. Viața lui, așa cum și-o structurase, era un fel de continuum muncă-vacanță, desfășurat după reguli proprii. Dacă ai tăria să respecți raportul dintre cele două, în favoarea celei dintîi, nu ai neapărat nevoie de vacanțe fixe și prestabilite. Da, uneori vrei să evadezi și să vezi locuri noi. Alteori chiar ai nevoie de apă, aer, soare și de „relaxare“ (cuvînt atît de lipsit de haz). Dar dacă ajungi să fii mulțumit cu tine și cu ale tale, nu contează locul în care te afli și nici dacă ale tale călătorii sînt reale sau imaginare.
Foto: wikimedia commons
