Poze şi petice
Cînd eram prin facultate, imediat după ’89, un redactor al primei reviste ecologiste de atunci, unde am încercat să colaborez, mi-a dat un sfat, dacă voiam să reușesc în acest demers: să scriu despre „un colț frumos de natură“.
Știu că, pe vremea aceea, am rîs mult și des de acest sfat. Nu doar pentru locul comun evident pe care-l conținea, ci și pentru că natura, pentru mine, pe atunci, nu era mare lucru. Orașul, cu pulsul lui pe care eu îl simțeam trepidant, era „totul“: iubeam aglomerațiile, oamenii la un loc și în mișcare, evenimentele, actualitatea. Un petic de iarbă, o magnolie înflorită, un trandafir în largul lui în vreo grădină străină nu prea îmi spuneau nimic. Frumusețea avea legătură, pe atunci, strict cu lucrurile construite, deliberat omenești, elaborate, agitate, bucșite.
Încet-încet, anii au trecut și s-a activat în mine o coardă pînă atunci nevăzută, nesimțită, sensibilă la pomi, flori, ierburi... La culorile cerului la apus și la rațele de pe Dîmbovița. La pietrele năpădite de buruieni și la scaieții de prin maidanele orașului. La păsările ce ciripesc sau croncăne gureșe în pomii de sub geam. Toate, oricît de nespectaculoase ar fi, sau mai ales nespectaculoase fiind, au ajuns să mă miște într-un mod discret, subtil, dar esențial, de neînțeles chiar pentru mine însămi.
Ocazie cu care mi-am reamintit că legăturile mele cu natura, de-a lungul timpului, nu au fost chiar inexistente. Doar că „sentimentul naturii“ despre care învățam la școală în poezia eminesciană se manifesta altfel, la diverse vîrste. În copilăria petrecută parțial în peticul de curte al bunicilor aveam cu natura un contact direct, amestecat cu o parte naiv-poetică. „Direct“ în sensul în care mă jucam în grădină, aproape de pămînt, mai rupînd cîte o floare de gura-leului ca să mă uit curioasă la ea, mai culegînd margarete ca să-mi fac coronițe, mai urmărind o omidă cum se rupe și se reface sau o viespe cum mă înțeapă. Ba chiar (precum am mai scris...) ucigînd odată, cu sînge semirece, o furnică ieșită în cale – după care am avut amare și îndelungi remușcări. Dar și stînd pe spate și holbîndu-mă la nori, ale căror forme evoluau in no time de la un pește uriaș plutitor la un dragon, care apoi devenea o corabie, un castel și o prințesă cu rochia zdrențuită.
A trecut și faza „primitivă“ de percepție a naturii, și, mai spre adolescență, am perceput-o drept pur și simplu un... mediu în care îmi pot desfășura cîteva din activitățile mele preferate și necesare. De pildă, în curtea bunicului meu, devenită, între timp, tot mai puțin petic de iarbă și mai mult asfalt și copertine (dar, totuși...), găsisem un șezlong unde puteam învăța pentru examene, chiar pe vreme rea: acoperită din cap pînă-n picioare, dar netemîndu-mă de aerul rece. Cu care am o relație bună, pînă azi: nu mi-e frică de vremea rea. De asemenea, parcul apropiat devenise loc de întîlnire cu gașca și cu băieții, loc de făcut poze „sexy“ (în sensul în care zîmbeai prin tufișuri în fustă scurtă și cu păru-n vînt). Natura înconjurătoare se dovedea, și ea, utilă.
Mai tîrziu, în studenție, am descoperit „extremele“ (cele la îndemînă, la care aveam eu acces...) ale naturii. Am acceptat-o și m-am lăsat copleșită de ea doar cînd am „accesat-o“ în ipostazele ei formidabile, copleșitoare, infinite. Marea și muntele sus, pe înălțimi. Ambele în relație cu cerul, și în raport cu infinitul vs atunci tot mai aparenta noastră micime omenească. Într-o „abordare“ simbolică, filozofică. Avînd drept rezultat final nu dorința nebună de a le cuceri și stăpîni (precum a întreprinzătorilor care duc lumea mai departe...), ci una de, dacă nu înfrîngere, măcar resemnare molcomă în fața unor imensități cu care nu putem și nu avem de ce concura.
A urmat, apoi, o perioadă în care nu-mi aduc aminte de nici un fel de sentiment al naturii. Viața m-a trăit prea intens pe mine ca să o mai trăiesc eu pe ea și să am timp de contemplații și meditații. După un timp, la o maturitate coaptă, a venit, pe nepusă masă, senzația de confort în natură. O percepție să zicem materialistă a ei: e plăcut să stai pe terasa unei case frumoase, cu mulți brazi în curte, să vezi veverițele și să asculți păsările albastru-lucios care-și fac acolo cuib, în timpul verii. Ca să ai și să întreții o asemenea casă, trebuie să mai cumperi cîte o greblă, o lopată, o floare din piață, ba chiar să știi să le folosești. Natura devenise, brusc, gospodărească.
Ca, într-o penultimă fază, să ajungă subiect de poze. Te uiți în jur, vezi „colțuri frumoase“ din ea, și dorința ta cea mai aprigă e să le pui pe Facebook, să le împărtășești comunității tale mai mult virtuale decît reale. Să te dai mare cu sentimentul tău al naturii, cu ochiul tău atît de educat și cu simțul tău estetic exagerat.
Zic penultima fiindcă, slavă Domnului, a trecut și asta. Acum am ajuns în faza în care chiar mă bucur de peticele de natură din jur fără să vreau să le dau vreo interpretare sau utilizare. Din fericire.
Foto: S. Jurca, flickr
