Societate

Acum cîteva luni apărea în spațiul virtual un „autodenunț“ al doamnei profesoare de limba română Cristina Tunegaru, în care mărturisea că a schimbat cu de la sine putere programa oficială a materiei pe care o predă.

Dacă m-ar fi întrebat cineva, ani la rînd, care e cea mai mare frică a mea, aș fi răspuns că e cea de singurătate. Întotdeauna m-am gîndit la asta ca la un blestem și mai toate acțiunile mele au fost ca să o contracarez.

Invidia rea, egoismul sînt mari dușmani ai capitalismului. Sîntem anticapitaliști și pentru că vecinul de la trei și-a schimbat mașina și noi nu am reușit, deși „am făcut toate eforturile“. Pentru asta ne certăm cu nevestele care ne consideră niște incompetenți sau ratați și atunci aruncăm vina pe „haosul“ generat de capitalismul acesta „sălbatic“.

Sînt mulţi copaci bolnavi în Bucureşti. În ultimii ani au dispărut din Capitală în jur de un milion de arbori.

În urmă cu cîteva nopți am avut un atac de panică din categoria celor urîte.

Tăcerea prin piață e bună. Tac și privesc prin piață, fiindcă altfel sînt furat.

Și-a făcut notițe, bietul de el, s-a stresat toată noaptea și și-a repetat în cap fraze frumoase și deștepte de captivat publicul.

Fumătorii trebuie convertiţi ori sînt expulzaţi – ca fumători – din locurile publice (deocamdată închise). Să stea afară pe ger şi pe caniculă, sub ochii acuzatori ai trecătorilor! În aeroporturi au la dispoziţie, în cel mai bun caz, mici cutii de sticlă, sînt „expuşi în vitrine“ unde aerul e supraîmbîcsit de viciul lor. Aşa le trebuie. Aşa e hotărît prin lege.

Terorismul ne schimbă, insidios, decorul, alterînd coeziunea axiologică a democrațiilor de care încă ne bucurăm. La Stockholm, Berlin, Londra, Nisa sau Bruxelles, atacurile teroriste paralizează (uneori zile în șir) activitatea economică normală.

„Ce facem cînd bebe începe să vomite/să verse? Doisprezece paşi“ (bine-bine, facem doisprezece pași, dar ca să luăm șervețele și să băgăm rufele la spălat, zic); „Cinci paşi astfel încît copilul tău să meargă iarna la înot fără să răcească“

Ferice de oamenii ordonați și dotați cu simțul „puținului”. Oameni pentru care un birou lung, lat, gol și lucios, pe care-și așază, mîndri, strict propriul laptop într-un colț, e o bucurie.

Omul sărac este prietenul infracționalității, al indiferenței și al degradării umane.

Să fii gay era un păcat și acum nu mai e? Ăsta nu e un răspuns de adult. Trebuie să reconstruim înțelegerea faptelor.

Cumva, i-am admirat mereu pe cei care s-au hotărît să plece, indiferent de vremuri, de situația politică sau de cît de săraci și lipsiți de perspective erau aici.

M-am conversat, în Post, cu Mircea Groza, preferatul meu în lumea asta culinară, delicioasă. Și uite, păcat. L-am întrebat ce să fac eu de Post, dar, pe loc, hop, m-am gîndit și la cum va fi după Înviere. Așa că uite popîrcă. Treci la treabă

Cum se strîng doi-trei la o masă, pac! Poză. Ba un selfie de grup, ba mîncarea adusă la masă și pozată de sus ca să se vadă frumos pe Instagram. Asta cu pozele făcute ciorbelor, hamburgerilor sau cine știe cărui alt fel de mîncare rafinat, pus pe farfurie între trei picături de sos, e nebunie curată. O să vezi lume care pare întreagă la cap ridicată în picioare, aplecată în față sau țintuită în poziții nefirești ca să iasă poza bună.

Este sau nu Iisus Mesia? Răs­punsul lui Iisus este con­di­țio­nat. Da, este, dar a fi Mesia nu este ceea ce-și închipuie fariseii și cărturarii că ar trebui să fie. Astfel, El începe practic prin a desființa lectura politică a mesianismului. Dar atunci ce vrea Iisus de la contemporanii săi? Mesajul este de căutat în cu totul altă direcție decît ceea ce s-ar numi întemeierea unei religii. De unde clasica interpretare a lui Ernest Renan, conform căruia creștinismul ar fi creația lui Paul din Tars.

Pentru al treilea an consecutiv, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER) a participat în Polonia, la Kryzowa (germană: Kreisau) – loc cu rezonanțe speciale privind rezistența antinazistă, dar și pentru ulterioara reconciliere polono-germană de după căderea comunismului –, la cel de-al 15-lea Seminar European Est-Vest (29 martie – 1 aprilie) care reunește instituții angajate în cultivarea culturii memoriei la nivel local și continental deopotrivă.

„Cinci activităţi tematice de Paşti pentru copii: coşulețul ecologic, ghivece din ouă de Paște, iepuraşi cu codiţă de vată, Maracas din ouă de Paşte, suport pentru gustări din cartoane de ouă (de Paște), albinuţe luminoase din ouă de plastic“.

Nu, postul – și mai ales cel al Paștelui – se ține discret, fără să faci caz. Iar după aceea, dacă iepurașii și ouăle tip Disney își au rostul pentru cei mici, pentru cei aparent ceva mai mari poate fi suficient să vopsească niște ouă obișnuite și, dacă pot, să facă și un cozonac.

De ce rom și nu român?

Însă, dacă Biserica sîntem noi, credincioșii, de la simplii laici la ierarhi, cine trebuie să mărturisească ispita colaborării cu regimul comunist?

● Miorița și Adriean Videanu sînt omniprezenți pe Litoralul românesc. Vremurile în care cei doi făceau parte din celebrul „grup de la Monaco“, petrecîndu-și vacanțele estivale pe Coasta de Azur, sînt deja istorie, iar afaceristul și stilata lui soție se mulțumesc cu băile de soare de la Mamaia. (wowbiz.ro)

Am stat ore-n șir. S-o iau, să n-o iau? Gelu m-a învățat să mă uit la Catawiki. Acolo se licitează tot felul de drăcovenii. El stă ore.

Individul pensionar cu două capete, unul de soț, celălalt de soție, o să umple net-ul și cu pozele lui de la diverse nunți. Invariabil, tataie va avea un costum maroniu cu revere late, iar mamaie o să întindă peste un pîntece obosit un lurex verde. Picioarele lui mamaie or să fie sugrumate de niște pantofi prea strîmți, negri, lucioși, cu un toc jos, pătrățos.

„Astăzi a fost spînzurat pe lemn Cel ce a spînzurat pămîntul pe ape“ se intonează la denia (vecernia) din Joia Mare. Versul e de o princiară frumuseţe.

Mulți tineri trăiesc într-o cultură a indignării: ca să te afirmi și să-ți aperi demnitatea e nevoie să fii mereu vigilent, dar mai ales mereu revoltat de ceva. Ba chiar de tot ce te înconjoară! Cum altfel să participi la progresul societății? Trebuie să vezi pretutindeni, cu un ochi suspicios, răul social.

Temă la gramatică: „Redactați o compunere în care să prezentați subordonata preferată.“ Mă tot gîndesc și nu îmi vine deloc în minte cum îți dai seama că o subordonată ți s-a lipit de suflet: o folosești des, fără noimă, o fredonezi dimineața, îi spui definiția în grupul de prieteni, îi ții „fotografia“ sub pernă?

După ce am băut singură mai toată sticla de șampanie, mă încăpățînez să țin, în continuare, cîte aniversări pot.

Putem imagina o situație în care o firmă funcționează ani de zile pe pierdere? Pe banii cui? Și pînă cînd? Cine aduce bani în afaceri neprofitabile și mai ales cine menține bani în afaceri neprofitabile? Trăim într-o epocă a absurdului în care toată lumea prosperă, dar toate firmele sînt pe pierderi.

Copiii țipă, aruncă cu cocoloașe de pîine, împroașcă cu muștar, toți patru par o familie fericită, într-o zi liberă de sîmbătă. Doar par.

De mic mîncam pîinea toată, fierbinte de mă lua damblaua. La Strehaia, unde am copilărit și eu, și Leo, aveau pîine rotundă, grea. O rodeam ca un șoarec, după ce, mult timp, o așteptam. Venea la prînz, mă puneam pe ros. Pînă la bunici, era gata jumătate. Nu se cruceau bunicii. Nu le păsa?

P. a slăbit douăzeci de kilograme și a renunțat să mănînce carne. A., așij­de­rea, a dat jos zece și evită grăsimile și con­ser­vanții din mîncare. Eu… n-am prea slăbit, dar nu mai beau vodcă, fac sport și încerc să-mi temperez crizele identitare. Nici unul dintre noi nu mai fumează.

Paul Gherasim însă se declara conservator. Și aici începe dificultatea hermeneutică. Întîi se pune întrebarea ce ar fi vrut Paul Gherasim să conserve.

Condamnarea definitivă a fostului comandant al lagărului de muncă de la Periprava, Ioan Ficior, este încă un pas către recuperarea trăsăturilor unui stat de drept care își merită numele.

„Îmi este foarte greu să nu merg la concurs dar este și greu să o fac. Cum să te pregătești cînd stai în școală 10-12 ore pe zi? Ce să fac cu familia mea? Cum să îmi ajut fiul care este student în anul I la Universitatea Politehnică din București? Ce să îi răspund cînd mă întreabă: «de ce ai mai multă grijă de alți copii decît de mine?»

Unui tînăr și blond olandez de la ghișeu i s-a pus pata pe pașaportul meu. E adevărat că e de tip mai vechi (retro sau vintage, aș putea zice), dar valabil pînă-n 2019.

Am intrat pe la „intrarea elevilor“ din curtea mică, locul unde făceam careul pe timpuri și cîntam imnul. Curtea mică mi-o aminteam destul de mizerabilă, cu un castan care creștea strîmb chiar în mijloc și, deși rădăcinile lui ieșeau din asfalt, nu se îndura nimeni să-l taie.

Mă plimbam fără de țintă prin piață. Eram pus pe chilipir, ca de obicei. Luasem kiwi la 5 lei kilu’, 2-3 lei kilu’ de ardei gras și căutam precum corbul prin piață și alte victime. Mă ridic cu scara rulantă la etaj după un kil de ulei. Și-n ridicarea mea, ce credeți, ce văd? Hasmațuchi! A fost o vedenie hasmațuchi? Citisem cărți cu hasmațuchi ăsta.