Societate

Am pus rețeta pentru checul cu lămîie pe masă. E scrisă pe o foaie ruptă neglijent, pătată cu toate ingredientele care intră în checul ăla, scrisul din pix e diluat pe alocuri pînă la ilizibil, cu urme de ulei și grăsimioară care au făcut hîrtia transparentă. Șase ouă, separate albușurile de gălbenușuri, bla-bla-bla.

Iisus rîde fără încetare, desfătîndu-se de „şiretenia divină“, de inventivitatea cu care Dumnezeu dejoacă aceste capcane, de abilitatea cu care, mai mult, le preface în lecţii şi prilejuri de rectificare, de eliberare.

În fond, a scrie ceva profund pare cu neputință dacă ești fericit, sănătos, bogat și împlinit erotic sau profesional. Nu se poate stabili, desigur, o legitate care să asocieze creația și pătimirea, însă statistica joacă de partea unei asemenea reguli. Viciul, slăbiciunea, angoasa morții, solitudinea radicală, eșecul social, repudierea, exilul, pușcăria și declasarea par să constituie pînza de fond ideală a oricărei capodopere.

Mai întîi, scandalul declanșat de misivele abuzive trimise de Arhiepiscopia Tomisului către Inspectoratul Școlar Constanța, misive în care instituția bisericească ordona școlilor și profesorilor de religie, părinților și elevilor să promoveze și să participe nemijlocit la un eveniment sprijinit de BOR.

Mulți spun că mersul pe jos, prin București, e departe de a fi vreo plăcere.

Deși n-au de nici unele, toți au televizoare, așezate direct pe jos, iar telespectatorii stau chirciți pe tot felul de „scăunașe“ improvizate, ca să urmărească emisiunile preferate; coloana vertebrală suferă, mușchii dor, frigul și umezeala din locuințe nu ajută absolut deloc, nici foamea, nici plînsetele copiilor, nici cîinii care mai țin de cald. Nici țuica. Alt paliativ.

Nu-mi place ideea că mergi pe stradă într-un oraș aglomerat al patriei și, dacă te apucă nevoia de a merge la toaletă, trebuie să plătești pentru asta. Și dacă nu ai banii respectivi? Faci pe tine?

Un om apatic este jumătate de om. Viața lui se desfășoară alăturea.

Pensionarea nu înseamnă altceva în România decît legarea de casă (și de glie) și umplerea timpului cu mici treburi domestice, cu seriale, cu creșterea nepoților, în cazurile fericite.

A adormit întru Domnul, cu doar 3,3 miliarde de dolari în buzunar. La 101 ani. David. După al șaselea transplant de inimă. Își permitea, nu?

Am găsit preț de cîteva zile, în fața ușii noastre, pe scară, mucuri de țigară strivite cu sete și un fum să-l tai cu cuțitul. Nu știu care nefericit s-a gîndit să fumeze la adăpost fără să se mai obosească să coboare un amărît de etaj afară.

De la Vasile Lupu, pe care un patriarh ecumenic îl numește ca fiind „în locul și după chipul împăraților de demult“, la Constantin Brâncoveanu, istoria țărilor române e plină de „firi împărătești“.

Membrii Consiliului Naţional al Elevilor sînt preocupați, foarte preocupați, să nu intre nimeni în concurență cu ei. Toate luările lor de cuvînt, toate postările de pe rețelele de socializare, toate mesajele trimise în țară subliniază cu insistență că acest consiliu al elevilor este singura structură care se ocupă de binele membrilor săi

Serile, însă, oamenii din bloc se simt, direct sau mai puțin direct, ca un freamăt, ca o adiere. Te invadează cîte un miros de țigară și apoi o voce masculină răbufnește: „Cine-i mitocanu’ care fumează în balcon?“

Patriotismul economic are mai multe fețe. Poate fi bun atunci cînd negociezi atent cu mul­ti­na­țio­nalele spre un dublu avantaj sau atunci cînd cumperi din magazine în primul rînd produse românești.

De ce nu este bună corupția? La această întrebare se răspunde diferit: pentru că afectează serviciile publice; pentru că ucide, așa cum s-a văzut la Colectiv; pentru că îi obligă pe oamenii cinstiți să plece aiurea etc.

Teoretic, deși certați cu legea, patronii și legăturile acestora nu ar trebui să influențeze politica editorială a posturilor TV. Cu toate acestea, există nenumărate exemple ale presiunii pe care aceștia și cei apropiați lor au exercitat-o asupra libertății presei.

Există mult mai mult angajament social, mai multă solidaritate umană și tendința de-a ajuta aici în Vest decît în Est.

Nu știu dacă ați văzut, dar în filmul de Oscar singurul lucru care a contat a fost tăcerea lui Chiron.

Cineva se poate simți bine sub privirea tămăduitoare a unui guru croat, altcineva poate să facă o criză de rîs în fix aceleași circumstanțe.

Eram în troleibuz. Îmi rămăsese pe haină o insignă #rezist, primită la demonstraţie. În faţa mea, o femeie în negru, cu chipul de o cuvioasă seninătate, mă aţintea din cînd în cînd sever. M-a întrebat în sfîrşit de ce eu, om cu părul alb, protestez, „rătăcind“ aşa cum fac cei tineri.

Seneca îi scria prietenului Lucilius să primească senin nenorocirile vieții, de vreme ce nu le poate influența. Iată miezul doctrinei stoice.

Emil Constantinescu a luat un premiu pentru pace și a organizat cîteva conferințe despre cultură, științe, București, obezitate și justiție.

Doamna din fața mea, de care mă despărțea doar mușamaua în carouri gri, era, cum spusesem în articolul precedent, o pitică.

„Punem capăt astfel ab­sur­di­tății de a plăti integral alocația acelor copii care nici măcar nu trăiesc în Austria“, declara recent Sebastian Kurz, ministrul federal austriac de Externe, membru al partidului popular (ÖVP), referindu-se la amendamentul legii care ar urma să fie votată pînă la vară.

Cultura superiorității sinelui se traduce, așa cum spunea Tolstoi, prin următorul pattern: „Toți se gîndesc să schimbe lumea, dar nimeni nu se gîndește să se schimbe pe sine“.

Primăvara este singurul anotimp în care Bucureștiul devine un loc suportabil, chiar agreabil.

Dacă ești o fată cu însoțitor, acesta va fi întrebat, nu tu: „Doamna nu servește un aperitiv? Avem niște țuiculiță, poate un whisky…“, se aruncă el internațional.

Limbile vernaculare s-au ridicat la rang de limbi politice tot în Occident în contextul competiției dintre două tipuri de monarhii, laică și bisericească.

Frînturi din viața grea a școlarilor: muncile agricole sau pe șantierele de construcție la care erau obligați să participe, izolarea și lipsa de comunicare cu țara, visurile năruite de sistemul de educație și de examinare, lipsa de perspectivă a unei vieți mai bune, teama de a nu rămîne pe veci închiși între granițele micului oraș.

În Malta totul era fermecător, chiar prea fermecător aș putea spune. Am avut, pe alocuri, senzația ciudată (și, probabil, aiurea) că vizitez un Disneyland al locurilor istorice.

Opinia are valoare cît timp premisele de la care pornește sînt corecte factual.

Experienţa spirituală este pentru Scrima o formă a itineranţei, născută din dorul faţă de un Centru nevăzut, dar prezent în fiecare instanţă „periferică“ a lumii.

În mijlocul orașului, la patru kilometri de centru, s-a născut o zonă naturală autentică. Practic, un miracol. În momentul în care vii, de pildă, aici, primăvara, ești invadat de sunete: cîntă cucul, măcăne rața, simți o șopîrlă prin iarbă.

„Minge umflată cu gura 2 lei. Două mingi umflate cu gura 4 lei”.

De pe mormanele negre se scurg resturi de pîine și ciorbă, mucuri de țigară, pamperși și zdrențe ude. Strada Viitorului arată ca o vomă. Însă oamenii stau în casele lor cu porți încuiate, se delimitează de spațiul public care nu le aparține – să vină salubritatea și să facă curat după noi!

e vedem de urzici, spanac, ștevie, ceapă verde, salată și, după ele, vin fascinant toate cîte sînt gustoase. Uite, de bame mi-e dor, dar bamele vin prin mai-iunie. Cine toată iarna a gustat toate cîte le-am spus mai devreme a pierdut voluptatea.

Capul de oaie stă în mijlocul mesei acoperite cu o mușama înflorată care lucește în buchete galbene și roșii de lalele.

Nu prea îţi vine să te adresezi lui Dumnezeu cu „dumneavoastră“. În faţa ameţitoarei lui transcendenţe vii ca în faţa unui intim, „mai lăuntric în tine decît eşti tu însuţi“, după o vorbă celebră.

Există un consens critic referitor la mediocritatea presei, sub toate formele sale de azi. O stare a societății, în fond.

Un film, realizat în 1957, descrie viața grea a copiilor orfani de război, salvați și îngrijiți de partidul comunist în casele de copii.

În noapte, spre dimineață, am auzit, în același spirit, vreo două bufnituri. Desigur, m-am gîndit la chestiuni paranormale. Pentru ca a doua zi, la prînz, să constat că, de fapt, mai fusese încă o persoană (ființă umană) în același stabiliment cu mine.