Funcţia „imperială“ a limbii române (II)
De la Vasile Lupu, pe care un patriarh ecumenic îl numește ca fiind „în locul și după chipul împăraților de demult“, la Constantin Brâncoveanu, istoria țărilor române e plină de „firi împărătești“1 (Mihnea al III-lea, Gheorghe Duca, Șerban Cantacuzino, Dimitrie Cantemir). De curînd, istoricul Dan Mureșan arăta că Vasile Lupu este cu adevărat cap de serie în această nouă idee imperială românească (spre deosebire de cea mai veche, medievală, ilustrată de Ștefan cel Mare și Neagoe Basarab) prin faptul că este primul domnitor român încoronat și miruns la Constantinopol, chiar de energicul și inovatorul patriarh Chiril Lukaris.
Simbolismul politic înscris în Cărțile românești de învățătură ale lui Vasile Lupu merge însă mai departe. Tematica religioasă și juridică a celor două publicații ilustrează colaborarea armonioasă a celor două instituții, autoritatea bisericească și puterea împărătească. Între legile sintetizate de juristul bizantin din secolul al XIV-lea Matei Vlastaris, al cărui compendiu juridic, intitulat Sintagma, a fost folosit în Moldova încă din vremea lui Ștefan cel Mare, se află o definiție a împăratului și a patriarhului. Primul se îngrijește de trupul supușilor săi, a căror viață o organizează prin lege, iar cel de-al doilea de sufletul acelorași, prin îndrumarea lor către viața veșnică. Unitatea și armonia (simfonia) sufletului și trupului, recte a puterii domnești cu cea bisericească, sînt marca acelei monarhii ideale (basileia) care se identifică prin romanitate.
„Ideea imperială română“ este o dezbatere istoriografică veche, cu origini în metaforele sclipitoare ale lui Nicolae Iorga, avîndu-i drept protagoniști în apărarea conceptului pe hîtrul Dimitrie Năstase și pe eruditul său prieten Petre Ș. Năsturel, care i-au lăsat tînărului lor discipol Dan Mureșan (toți trei istorici din diaspora) datoria sacră de a apăra ideea. Pe tărîmul atestărilor istorice, „ideea imperială“ se apără tot mai bine în lupta cu imaginarul istoriografic al unei modestii istorice a domnilor români, înnobilată poetic de versurile eminesciene „un bătrîn atît de simplu“, care-și apără „sărăcia și nevoile și neamul“, dar nu răspunde la întrebarea ce înseamnă a fi împărat în viziune românească.
Biblia lui Șerban Cantacuzino traduce cuvîntul grecesc basileus (monarh prin alegere divină, cum e David) prin cuvîntul vechi românesc „împărat“. Acesta este derivat direct din latinescul imperator. Dar echivalarea imperator cu basileus se explică doar prin convergența sensurilor inițiale în context politic roman. Astfel, împărat înseamnă monarh, dar numai din perspectiva aceasta tardo-antică sau bizantină. De aceea romanitatea unei monarhii devine indiciul suveranității. Momentele „imperiale“ ale domnilor români se sting repede sub povara realităților politice și a eșecului militar, dar ideea rămîne și își face loc cu mijloace ceremoniale și culturale. Dosarul consistent de expresii imperiale, lingvistice și simbolice (acvilele bicefale, spre exemplu), adunat de Dumitru Năstase, ridică fără dubii problema istoriografică, iar mecanismul ideologic continuă să fie precizat în cercetările mai noi. La acest dosar trebuie adăugată, ca o piesă cu mare greutate, oficializarea și promovarea limbii române.
Romanitatea lingvistică a lui Vasile Lupu este tot atît de speculativă ca și romanitatea Moscovei bazată pe ortodoxie. După cum am amintit deja, contextul afirmării funcției „imperiale“ a limbii române nu este cel al unei competiții între ideile romane ale Răsăritului, ci cu romanitatea imperială și ecleziastică a Occidentului. De altfel, contextul apariției formulei celei de a treia Rome în spațiul rusesc cu un secol mai devreme este identic, cel al unei competiții cu Occidentul și cu Imperiul său roman. De aceea romanitatea lingvistică, promovată de Vasile Lupu, se întărește și se confirmă prin Ortodoxia religioasă, care este cealălaltă componentă ideologică majoră a domniei lui Vasile Lupu și a tuturor celorlalte „firi împărătești“ care au urmat pe tronurile ambelor țări. Prin combinarea celor două idei politice se explică ritmul alert al transferului lingvistic în cult (chiar dacă bilingvismul cultic rămîne o practică curentă).
Potențialul politic al limbii române este preluat mimetic și creator totodată și în statul geamăn, Țara Românească, unde Udriște Năsturel, cel mai probabil, traduce din slavonă în limba română Învățăturile celui mai „imperial“ dintre domnii vechi ai Țării, Neagoe Basarab. Gemelitatea aceasta politică este o piedică în fața unui imperiu mai real, dar funcționează stimulant în lumea ideilor. Totuși, nu întîmplător cea mai tensionată perioadă din conviețuirea celor două țări este aceasta, începînd cu domniile lui Matei Basarab și Vasile Lupu și pînă la instalarea domniilor fanariote, iar ambiția unei conjugări politice a ceea ce era atît de asemănător ideologic s a transformat, două secole mai tîrziu, în idealul național al unirii.
Brâncoveanu ridică instrumentul lingvistic la rang de rafinament, făcînd din Țara Românească – și mai ales din curtea lui – locul în care se vorbesc toate limbile creștinătății ortodoxe și din care se propagă adevărata cunoaștere, ortodoxia. Astfel, din tipografiile brâncovenești apar cărți în română, în greacă, în arabă (pentru creștinii de limbă arabă) și în georgiană. Funcția imperială a unei limbi se multiplică în funcția imperială a stăpînirii multilingvismului, care va rămîne și după Brâncoveanu marca ideii imperiale fanariote.
Și după această perioadă, cultivarea limbii române ca pe o podoabă de mare preț nu a fost apanajul exclusiv al unui grup etnic. De la monahismul slavo-athonit al ucraineanului Paisie Velicicovschi, așezat în pămînt românesc și care a tradus masiv în limba română zestrea spirituală și culturală a Bizanțului (prin întemeierea faimoasei școli de traducători de la mănăstirea Neamț), pînă la naționalismul cultural al englezului Xenopol (tatăl era Brunswick) și al lui Nicolae Iorga, a cărui genealogie conține o importantă componentă grecească și fanariotă, și modernismul literar de expresie românească, nenumărate, dar puțin cunoscute aporturi alogene au făcut din „limba vechilor cazanii“ un vehicul literar de excepție.
Limba română, subliniind precum cronicarul numele acestei limbi, română, este baza unității statale moderne, adunînd în jurul unui scop politic comun ardelenii, muntenii și moldovenii, și printre ei, dar cu un aport de coerență intelectuală și voință politică excepționale, exponenții diferitelor grupuri romanice din Balcani. Latinitatea orientală, pandant al latinității occidentale, pe care o întruchipează Franța sub forma imperiului napoleonian, necesită și merită un vehicul politic echivalent, o Romanie, după titlul volumului lui Jean-Alexandre Vaillant din 1844: La Romanie. Histoire, langue, littérature, orthographie, statistique des peuples de la langue d’or, Ardialiens, Vallaques et Moldaves, résumés sous le nom de Romans.
În cele din urmă, competiția cu adevărat geopolitică s-a petrecut între două nume propuse pentru proiectul de a reuni mai multe teritorii locuite de români, „Dacia“ și „Romania“, adică dintre exaltarea unei origini îndepărtate, vag identificate istoric, exprimînd însă opoziția față de Imperiul Roman, și asumarea descendenței dintr-un grup populațional de pe un teritoriu mai vast, întregul areal balcanic, a cărui identitate majoră este cea romană. Amîndouă aveau vocația de a denumi națiunea rezultată din Unirea Principatelor. Triumful numelui România a însemnat în același timp alegerea geopolitică a apartenenței la ansamblul civilizațional moștenitor al Imperiului Roman, denumit de atunci deja Europa.
1 – Referință la caracterizarea pe care i-o face Miron Costin lui Vasile Lupu, „fire înaltă, împărătească“.
Petre Guran este dr. în istorie bizantină al École des Hautes Etudes en Sciences Sociales, cercetător la Institutul de Studii Sud-Est European al Academiei Române.
Foto: wikimedia commons
