Public mic-burghez, presă proletară
Există un consens critic referitor la mediocritatea presei, sub toate formele sale de azi. O stare a societății, în fond. Căci presa e o industrie care-și adaptează marfa la cererea de pe piață. Ar fi greșit să susținem că piața cere articole sau emisiuni radio-TV de proastă calitate. O categorie de consumatori ar vrea, dimpotrivă, să se delecteze cu oferte de bună calitate și care, de alt-fel, se informează din presa occidentală, accesibilă online. Pentru a scăpa de mediocritatea presei autohtone (nu includ aici cîteva publicații culturale, printre care Dilema veche!), trebuie să aparții acelei minorități educate, care știe limbi străine și înțelege să nu-și piardă timpul cu abundentele prostii agramate, vulgare, dezlînate și partizane care fac, la noi, grosul producției mediatice. Din păcate, chestiunea calității intelectuale și a deontologiei, de care depindea cîndva autoritatea presei, a devenit anacronică. Se scrie (prea) mult, și tot mai neglijent, pentru că tehnologia producerii de imagine/text s-a democratizat, pentru că școala postmodernă a diluat prezența artelor liberale și pentru că asaltul corectitudinii politice asupra canonului clasic s-a finalizat prin agonia „culturii înalte“ (recitiți-l pe Allan Bloom, ca să înțelegeți fenomenul în toată anvergura lui corozivă).
Nici nu e cazul să studiem aceste dinamici în termenii unei critici paseiste. Pur și simplu așa evoluează culturile occidentale contemporane. În Ivy League există încă „Humanities“ dedicate primului ciclu universitar: studentul poate alege între cursuri de neoplatonism, neuroștiințe și istoria artei etc. Dar acestea sînt excepțiile unui elitism crepuscular. Dincolo de asemenea incinte, unde se reproduce establishment-ul liberal global, căile pedagogice spre o cultură a sufletului, a rațiunii și a sensului sînt obturate prin explozia cantitativă a informațiilor, nihilism popular, cult naiv al taumaturgiei științifice și marotele aspirațional-motivaționale recitate pe YouTube, în conferințe pentru „publicul larg“.
Departe de mine orice explicație conspiraționistă. În definitiv, acestea nu sînt decît urmările ridicării nivelului intelectual mediu, la nivel planetar: o ridicare plafonantă, căci creierul are și el limitele lui. Înainte, celebram geniile și performanța. Acum, am intrat în etapa în care fiecare e liber să-și etaleze mediocritatea cu mîndria de a fi egalul altora, la fel de îndreptățiți să-și celebreze incompetența: nu s-a spus, de pildă, că „revoluția lui Trump“ anunță revolta maselor împotriva unei presupuse dictaturi a experților? Cînd sute de milioane de indivizi constituie clasa de mijloc a cunoașterii, Cunoașterea însăși devine un artizanat mic-burghez: chermeză universală a opiniilor, care se anulează reciproc într-o supă relativistă. Toți sîntem la fel (de deștepți sau de proști), pe o scară la care distincția personalității se lasă copleșită de indistincția vacarmului generalizat.
Situația presei românești mainstream, îmbogățită prin blogo- și vlogosferă, prin transmisiunile -live de pe Facebook sau prin fluxul încă privat al conversațiilor pe chat, are deci toate caracteristicile celei mondiale, cu un plus șarmant de provincialism balcanic, gîlceavă caragialescă și stereotip mental postcomunist. Prin mercenarizare, inflație și adaptarea frenetică la imperativul Breaking News, jurnalismul autohton s-a proletarizat, în logica neofeudală a baronatelor politice județene.
Am intrat, nu demult, în redacția unui ziar care mi părea mai curînd discret pe piață, dar care producea și „dezbateri“ transmise pe Internet, dintr-un mic studio: am fost șocat să traversez mai întîi o vastă sală-fagure, cu vreo 300 de „posturi de lucru“ compartimentate și tot atîția „operatori“ care nu sufereau, certamente, de claustrofobie. N-aș fi crezut că publicația respectivă are nevoie de atîția angajați! Presa a devenit interfața tot mai aglomerată dintre public, politică, afaceri și diferite instituții: un purgatoriu poleit, între un paradis pierdut și un infern de proximitate…
Teodor Baconschi este diplomat și doctor în antropologie religioasă.
