Limitele patriotismului economic
În șirul de teme secundare care au alcătuit scheletul marii dezinformări ce a avut ca scop să taie elanul marilor manifestații din februarie 2017 (sau Revoluția Albă, așa cum frumos a numit-o cineva), s-a înscris și atacul la multinaționale. Este o temă derivată din aceea mai veche clamată prin sloganul „Nu ne vindem țara“. Eu cred că subiectul merită mai multă atenție decît derizoriul în care îl coboară propaganda din jurul nostru. Se întîmplă asta pentru că tema este menită a trezi și a declanșa un fel de naționalism economic care poate duce la un izolaționism foarte periculos. Voi începe dezbaterea prin a spune că nu credeam că voi mai trăi vreodată să văd în spațiul public această temă, mai ales sub forma sa cea mai primitivă, cea din anii ’90. Pentru a o înțelege mai bine trebuie să facem puțină istorie. Anii ’90 au însemnat pentru România un timp al marilor alegeri în tot ceea ce privește construcția socială. Era momentul în care țara trebuia să se exprime clar în favoarea opțiunii sale europene. Asta făcuserăm în istoria noastră și o făcuserăm chiar foarte apăsat începînd cam de la 1850. Tot ceea ce înseamnă România modernă, cu excepția parantezei dictate de comunism, înseamnă apropierea de statele europene. Numai că, sub influența celor care au preluat conducerea politică la momentul Revoluției, țara nu s-a exprimat clar pentru o direcție spre statele europene. Mai mult, părea că dă semne de rămînere în zona de influență a fostei URSS. Lumea politică extrem de ciudată din jurul președintelui Ion Iliescu nu era hotărîtă și nici nu dorea un capitalism în România. S-a ezitat mult între Est și Vest, și din această cauză s-a pierdut timp și multe oportunități. Sloganul „Nu ne vindem țara“ a apărut ca un răspuns la presiunile din societate care cereau apropierea de Vest. Industria, de exemplu, avea nevoie urgentă de capitaluri, de tehnologii, de management și de piețe. Toate acestea însă nu puteau veni din interior pentru că economia țării era pur și simplu secătuită de managementul de tip ceaușist, împotriva oricărei reguli economice. Capitaluri, tehnologii și piețe aveau doar „capitaliștii străini și răi“, pe care regimul politic nu-i dorea în țară. Am ratat oportunități enorme de privatizare a unor fabrici din România cu mari firme din străinătate. Doar din fericire, cu noroc și cu insistențele unor oameni care au înțeles timpurile, s-a mai salvat cîte ceva. Îl amintim aici pe Constantin Stroe, care a salvat Dacia Pitești. (Vorbim prea puțin despre acest om!) În spatele sloganului „Nu ne vindem țara“ s-a deschis drum liber „capitaliștilor“ autohtoni, adică securiștilor, secretarilor de partid, coafezelor și măcelarilor care au intrat în acest joc al privatizării cu iz naționalist. Cum era și evident, acești oameni nu aveau treabă cu economia și cu piața, și au făcut și ei ce au putut, adică au vîndut fier vechi, au dărîmat, au înșelat și s-au înșelat reciproc. De industria românească s-a ales praful. Au dispărut mărci de prestigiu, iar catastrofa economică din spatele lui „Nu ne vindem țara“ rămîne una de necuantificat. Este vorba despre decenii întregi de stagnare și înapoiere socială. Pe fondul social pe care l-am descris mai sus, marile firme internaționale au început să vină în România mai tîrziu, începînd cu anii 2000, cînd țara se orientează definitiv spre Vest, devine mai stabilă și chiar se pregătește se semneze documentele de aderare la NATO și UE. Garanțiile de securitate și stabilitate cîntăresc foarte mult atunci cînd vine vorba despre bani, investiții și economie. Nu din vina acestor companii, ci din vina conducerii politice a țării, în contextul pe care îl invocam la început, economia românească va construi mult pe relația cu aceste firme. Practic, se trece dintr-o extremă în alta. Dintr-un spațiu închis și confuz, România devine un spațiu deschis și limpede, disponibil și permisiv la investițiile străine. Așa s-a ajuns ca în următorul deceniu, adică după 2004 și pînă în prezent, mai mult de 60% din PIB să fie produs de aceste firme. (Recomand analiza lui Cristian Grosu, „Despre naționalismul economic la zi“, http://cursdeguvernare.ro/cristian-grosu-despre-nationalismul-economic-la-zi.html, 7.10.2015.)
În dezbaterea despre aceste firme trebuie să spunem un lucru foarte important, și anume acela că statul respectiv și nu aceste firme dă tonul modului de lucru, al parteneriatelor reciproce. Asta se petrece pentru firmele din afara UE, iar pentru cele care aparțin spațiului comunitar, trebuie să se respecte principiul liberei circulații a mărfurilor și capitalurilor. Marele lor avantaj, de care beneficiază toate statele lumii, în relația cu aceste firme, este legat de faptul că dețin bani, tehnologii, management, oameni și piețe. Multinaționalele valorifică superior, în planul relațiilor economice internaționale, factorii de producție, resursele de care dispune un stat. Uzinele Dacia Pitești nu ar fi fost niciodată ceea ce sînt azi fără Renault, Franța. Chiar și comuniștii, în entuziasmul lor că pot fabrica orice, atunci cînd au avut nevoie de un autoturism, au mers și au cumpărat licența din Franța. Multinaționalele au dezvoltat o cultură a muncii, a conducerii pe baze științifice și înregistrează profituri mari din operațiuni economice de mare anvergură. Și cu sprijinul acestor firme ajungem la un PIB de 200 de miliarde de euro (cît este planificat) în anul 2018. Aceste firme sînt adevărați agenți ai civilizației. Ele schimbă percepția despre muncă și societate oriunde operează. Sînt mari angajatori și plătesc impozite și taxe în sume foarte mari la dispoziția statelor în interiorul cărora operează. Plătesc impozite și taxe, mai puțin impozitul pe profit. România pierde anual cam două miliarde de euro impozit pe profit. (Vezi Doru Cireașă, „Impozite pe profit mutate peste graniță cît pentru construirea autostrăzii Sibiu-Pitești“, http://www.digi24.ro/stiri/economie/finante-economie, 30.11.2016.) Aceasta este marea dezbatere actuală din jurul comportamentului acestor firme și asupra căreia vom reveni chiar cu soluții. Aceste mari firme nu sînt niște îngerași care au nevoie de apărarea noastră. Sînt învinovățite, și pe drept cuvînt, că prin metode extrem de sofisticate (prețurile de transfer sînt doar una dintre aceste metode), evită plata impozitului pe profit și ascund profiturile. Asta se întîmplă însă nu numai în cazul României, ci în cazul oricărui stat de pe planetă, fie mare, fie mic, fie bogat, fie sărac. În prezent, statele dezvoltate sînt nemulțumite de modul în care aceste firme „au plecat de acasă“ în căutarea de oportunități și randamente, mutîndu-și chiar și sediile sociale în zone ale lumii care le oferă tot felul de facilități. Și această acuză este una care stă în picioare. În lumea occidentală există o dezbatere în acest sens și se pare că și politica statelor dezvoltate față de multinaționale se va schimba.
Motivul esențial, unghiul de vedere din care adepții demagogiei politice și ai naționalismului economic de la noi critică multinaționalele este acela că aceste firme se așază la masa noastră și ne fură cele mai bune bucăți de tort. Adică vin aici și ne dau la o parte, văduvind-ne pe noi, românii, de ceea ce este al nostru. Chipurile, aceste firme ocupă spații economice ale firmelor românești și iată cum capitalul românesc este sufocat și nu încurajat. Nimic mai fals! Potențialitatea de dezvoltare și expansiune economică a unei țări este infinită. Economia ortodoxă, cea cuminte, pe care noi o predăm în școli, pleacă de la o ipoteză falsă, conform căreia resursele sînt limitate și nevoile oamenilor sînt infinite. Nu este adevărat. Da, posibilitatea acoperirii nevoilor și intereselor economice rămîne mereu în urma gîndurilor și nevoilor umane, dar este la rîndul său infinită. Azi, doar limitele pe care le impun primitivismul, cultura diferită sau lipsa de educație fac ca unele state să fie sărace și altele bogate. Cea mai mare bogăție a unui stat sînt oamenii săi și nu rezervele de petrol sau aur. Poți să stai pe un munte de aur, dacă nu știi să l valorifici rămîi tot sărac și tot înfometat. Cazul contemporan al Venezuelei, care deține una dintre cele mai mari rezerve de petrol, este unul clasic, și nu singurul. Cu alte cuvinte, economia și acțiunea economică modernă, deschisă, permit tuturor să se așeze la masa producătorilor de valori, de orice natură ar fi ele. România, prin sine însăși, nu ar fi fost azi cu mult diferită de cea din anul 1989. Este concurență în piață, dar separația de tip „noi“ (capitalul românesc) și „ei“ (capitalul străin) nu ne ajută la nimic. Dacă vrem să fim un spațiu economic dinamic și o societate prosperă, atunci trebuie să recunoaștem egalitatea și să ne batem cu toții cu aceleași arme.
Patriotismul economic are mai multe fețe. Poate fi bun atunci cînd negociezi atent cu multinaționalele spre un dublu avantaj (rezolvarea problemei impozitării profitului poate intra aici) sau atunci cînd cumperi din magazine în primul rînd produse românești. Cînd trece însă spre credința că aceste firme sînt dăunătoare și trebuie gonite din țară cu poliția sau serviciile secrete, aceasta nu mai are nici un sens. Acesta nu mai este patriotism. Asta este o nebunie, aici este vorba deja despre boală. În acest moment poți deveni inadecvat, cu un preț enorm în plan social. Izolarea economică este tot ceea ce nu-și poate dori o țară în această epocă a globalizării. Patriotismul economic luminat trebuie să îmbrace forma adecvării la timpuri, să înțelegem timpurile în care trăim și nu să le întoarcem spatele.
Dorel Dumitru Chirițescu este profesor de economie la Universitatea „Constantin Brâncuşi“ din Tîrgu Jiu. Cea mai recentă carte a sa este Capitalismul – O dezbatere despre construcția socială occidentală, Editura Institutul European, 2016.
Foto: adevarul.ro
