Oare cînd voi spune, în sfîrşit, I love Bucureşti?

Mă aflu într-un mic magazin de suveniruri din Berlin, iar vînzătoarea mă întreabă zîmbind dacă mă poate ajuta cu ceva. „Nu, doar mă uit…“, zic eu și într-adevăr privesc cu drag toate acele flecuștețe, de la tricouri la brelocuri și brichete, imprimate cu inscripția I love Berlin. A fost cît pe-aci să cumpăr o umbrelă, însă m-am răzgîndit în ultima clipă – costa totuși 20 de euro, doar pentru inscripție. De fapt, acel I -love Berlin, comercial și destinat probabil turiștilor americani sau japonezi, atrași de astfel de „amintiri“ cît mai demonstrative din locurile pe care le vizitează, m-a atras înăuntru. Îmi dau seama că, oricît de siropos ar suna, I love Berlin într-adevăr, mă simt în stare să fac o declarație (de amor) unui oraș cu totul străin pe care l-am cunoscut doar de cîteva zile. Așa cum I loved Paris, I loved Vienna și – de ce nu? – chiar și Bruxelles, încă din primele clipe. N-ai cum să nu iubești aceste minunate orașe europene unde, dincolo de istorie și cultură, te simți relaxat și confortabil, îți dai seama de la bun început că ai ajuns în a good place to live.

Ies din magazin și mă întreb cu amărăciune cînd va veni momentul în care să spun, cu toată sinceritatea, I love București. M-am născut în București, n-am trăit niciodată în altă parte, de voie, de nevoie m-am atașat de el pentru este orașul meu, însă după 38 de ani de „relație“ n-aș putea să spun că-l iubesc, aș fi ipocrită. Că-l accept, că l tolerez, că-l înțeleg, așa cum se întîmplă cu oamenii lîngă care stai prea mult timp, asta da. Aș putea spune însă, cu mîna pe inimă, I love Cluj, și nu doar pentru că este orașul în care mi-am petrecut vacanțele din copilărie. E un oraș care a trecut prin transformări vizibile în ultimii ani, poate să o spună oricine care vine „din afară“, se simt aerul de Occident și tihna vieții de acolo, mai ales în anumite cartiere ale lui. Oare ce trebuie „să facă“ Bucureștiul ăsta ca să fie iubit?

Aterizăm la Otopeni tîrziu, în noapte, toți românii se îmbulzesc să-și ia bonuri pentru taxiuri, străinii se uită debusolați în jur, întrebîndu-se în ce hangar părăsit în cîmp au nimerit. Afară, taxiurile se înșiruie unul după altul, entropia se mărește, ordinea nu se mai respectă, începi să-ți vînezi taxiul tău. Printre primele cuvinte pe care le aud în București (Otopeniul nu este decît o ușă care se deschide spre el), după ce am aterizat: „Unde p… mea e taxiul nostru?“ Un nene cu gluga pe ochi, gen fost taximetrist mafiot de Gara de Nord, încearcă să agațe doar turiști străini, năuci și încărcați de bagaje: „Taxi? Taxi please?“ Îmi e milă de ei – vor plăti probabil 100 de euro pînă în centru. Mă întreb de ce, după 27 de ani, nu s a găsit încă o soluție decentă de a lega aeroportul de oraș, de ce niciodată nu a fost o prioritate pentru nimeni. Așa cum n-au fost nici o șosea de centură care să ajute traficul, nici multe altele. Pentru că n-au existat niciodată planuri pe termen lung, doar mici furtișaguri pe termen scurt, precum cele ale taximetristului dornic de un cîștig imediat de la aeroport. Oare, după aceasta primă experiență căreia îi vor urma altele, mai mult sau mai puțin nefericite, străinii și-ar mai cumpăra un tricou cu I love Bucharest?

În mașină, taximetristul îi înjură pe cei de la Uber. Că „sînt niște hoți“ și că „tot ce se întîmplă acolo e ilegal“. Sînt prea obosită, mă abțin să comentez ceva, e inutil să-i explic că vorbește despre primul sistem de taximetrie care începe, în sfîrșit, să funcționeze „normal“. În fond, ce reprezintă pentru el normalitatea? „Cînd o să se întîmple vreun viol sau, Doamne ferește, vreo crimă, or să-i închidă!“, zice taximetristul de cel mult 35 de ani, cu satisfacție. Ce rost mai are să discutăm despre ce (n-)au făcut autoritățile, cînd locuitorii orașului sînt atît de obtuzi și se împotrivesc oricărei schimbări, din principiu?

A doua zi, nu-mi vine să ies din casă. Deși am fost plecată doar trei zile, nu simt nevoia să-mi revăd orașul. Îl cunosc suficient de bine. Totuși, sînt nevoită să ies pînă la cel mai apropiat supermarket. Merg pe străduțele din „mahalaua“ centrală în care locuiesc. Zăpada începe să se topească, acum se văd cel mai bine gunoaiele și zoaiele pe care localnicii le-au aruncat în fața caselor de-a dreptul pe troiene, în toată perioada înghețului (și au dat seama că, din cauza temperaturilor scăzute, n-or să pută o vreme). De pe mormanele negre se scurg resturi de pîine și ciorbă, mucuri de țigară, pamperși și zdrențe ude. Strada Viitorului arată ca o vomă. Însă oamenii stau în casele lor cu porți încuiate, se delimitează de spațiul public care nu le aparține – să vină salubritatea și să facă curat după noi!

La supermarket, întreg spațiul este ocupat de cărucioarele cu marfă, printre care se strecoară clienții, încercînd să-și facă loc către casele de marcat. Pare să se deschidă o nouă casă, o tanti se așază oftînd pe scaun, îmi reorientez coșul spre ea, însă femeia mă privește crunt. „E deschis aici?“ – îndrăznesc. „Păi, nu vedeți că-i deschis?“ – zbiară femeia la mine. Zîmbetul larg de pe chip cu care aterizasem cu cîteva ore în urmă pe Aeroportul Otopeni, „zîmbetul de Berlin“, începe treptat să-mi dispară.

Totuși, îmi iubesc orașul, pe fragmente, pe bucățele, iubesc anumite străduțe, piațete, clădiri, puncte, însă te poți îndrăgosti de un punct dintr-un ansamblu? Cînd îi vorbesc unui străin despre București, îi spun, fără prea multă convingere: „Vino la noi! Orașul s-a schimbat mult în ultimii ani, o să-ți placă!“ Însă sînt conștientă de faptul că aceste schimbări au fost posibile datorită unor oameni, o mînă de oameni. Mă bucur atunci cînd descopăr că s-a mai deschis o cafenea unde te simți ca la Viena, că proprietarul cafenelei a restaurat și casa care o adăpostește, și că are în grijă și trotuarul din fața ei. Aceste pete de culoare apar din ce în ce mai des. Iubesc și străduțele din spatele blocurilor și din zona centrală – Olari, Silvestru, Icoanei etc., care au rămas la fel de cînd m-am născut, pline de liniște și de verdeață, cu un aer de tîrg de provincie, ușor desuet. Nu pot iubi însă noile statui și alte „opere“ monumentale pe care Primăria aruncă banii, în loc să educe cetățenii să-și ia gunoiul în fața casei, să găsească soluții pentru trafic etc. Bucureștiul este orașul în care noi, locuitorii lui, obținem zi de zi mici victorii, aproape insignifiante, însă marea schimbare nu se întrevede pe nicăieri. Așadar, pînă să mă hotărăsc să spun I love București, aș purta oricînd tricouri cu I love strada Mîntuleasa sau I love Piața Spaniei și aș continua să visez la orașe ca Berlin.