Copii şi adolescenţi în comunism
Am văzut recent filme documentare (despre copii și adolescenți) realizate înainte de 1989, de Studiourile „Sahia“, cu ocazia relansării lor pe DVD-uri, o colecție aranjată de Asociația One World Romania. Regizorul Alexandru Solomon și criticul de film Adina Brădeanu, profesoară la Universitatea din Westminster, recuperează, cu pricepere și inteligență, un fragment de memorie semnificativ pentru cinematografia, dar și pentru istoria românilor din anii comunismului. Multe dintre documentare sînt realizate în perioada în care aș fi avut ochi destul de mari ca să le pot pricepe, dar nu le-am văzut atunci: sastisită de mesajele ideologice ale vremii, difuzate la televiziune, în presa scrisă sau la școală, refuzam cu îndîrjire orice film transmis de o instituție pe care o socoteam confiscată de mașinăria de propagandă. Le-am văzut acum, la douăzeci și șapte de ani liberi distanță, ani și libertate care mi-au îngăduit să fiu generoasă cu timpul petrecut în fața lor și cu reflecțiile, lipsite de prejudecăți, asupra a ceea ce am trăit atunci și acum. Iată cîteva dintre ele.
● Filmul documentar, ca toate creațiile artistice de după instalarea comunismului, a avut și el de înfruntat rigoarea ideologică impusă de partidul comunist vigilent și neiertător. Unii regizori și-au abandonat cu totul lucrările în mîlul mesajului propagandist, alții au încercat să își păstreze talentul și inspirația în limitele unei morale verosimile. Drept care, ici-colo, filmele îți prilejuiesc întîlniri cu probleme autentice ale copiilor (adolescența, viitorul, lipsa părinților din viața lor, rupturi între generații, infracționalitate etc.), cu imagini realiste, curajoase, necosmetizate, din viața elevilor. Mai apoi, unele scenarii sînt scrise de nume importante ale literaturii române (Mircea Sântimbreanu, Radu Cosașu, Marin Sorescu), asta însemnînd că documentarele sînt însoțite de comentarii decente, ingenioase, expresive.
● Şi totuși, să nu uităm, mînați de nostalgii și inerții, că majoritatea filmelor aveau ca scop eludarea realității crude în care trăiau românii și copiii lor. Și am să dau cîteva exemple: un film, realizat în 1957, descrie viața grea a copiilor orfani de război, salvați și îngrijiți de partidul comunist în casele de copii. Atunci puteai fi copleșit de generozitatea statului, prezentată în imagini înecate în lacrimi. Acum știm că mulți dintre acei copii erau orfani fiindcă părinții lor fuseseră ori închiși, ori executați de același partid iubitor (exemplul cel mai cunoscut este cel al Ioanei Arnăuțoiu). Tot orfelinatele, aveam să aflăm după ’89, erau, în fapt, lagăre ale bolii și morții, unde copiii trăiau în mizerie, abuz fizic și emoțional. Într-un alt film se vorbește despre o școală construită în mijlocul unui șantier, în munți. Pentru a ajunge la școală, copiii trebuie să traverseze – voioși, cum altfel? – trei viaducte și două tuneluri, printre liniile de cale ferată și trenurile aferente. Multe alte documentare vorbesc despre muncile patriotice la care adolescenții participă cu sîrg. Cine a făcut stagii de practică agricolă în acei ani știe foarte bine că aceste munci patriotice erau, de fapt, exploatare pur și simplu: la 14-15 ani aveai normă de cules struguri sau coceni, îți înghețau mîinile în vii sau te topeai de căldură în lanurile de porumb, iar apa caldă și caloriferul erau, mai mereu, vise neîmplinite. Într-un alt film, este descrisă și înfierată, cu mînie proletară, o faptă „gravă“ a unui elev de clasa a șasea: asamblarea unui tranzistor. Pentru cine nu știe, confecționarea unui aparat de comunicare (de orice tip ar fi fost el, chiar și unul benign precum radioul) era ilegală și putea fi sancționată cu ani grei de pușcărie.
● În nici unul dintre filmele văzute nu există opinii ale unor specialiști în educație, medicină sau psihologie (în afara unor soporifice dădăceli pedagogice ale unor profesori bine încadrați politic), deși pentru problemele puse în discuție ar fi fost benefică expertiza unor psihologi, medici, pedagogi.
● Abia acum îmi dau seama cît de greu puteai ajunge, în acei ani, la adevărul unei vieți normale: pe de o parte, aveai de-a face cu un trai greu, plin de lipsuri, de neocolit. Pe de alta, ți se livrau filme documentare care propuneau idealuri falsificate, fabricate ideologic, nepotrivite pentru a defini aspirații plauzibile. Unde să cauți reperele unei vieți firești, libere?
Există, totuși, mici excepții de la „regula“ descrisă mai sus, excepții despre care voi scrie într-un număr viitor. Pînă atunci, cred că DVD-urile „Sahia“ merită din plin să fie văzute și de către cei care nu au vrut să le vadă la timpul lor, și de către cei care nu au avut cum s-o facă.
Maria Iordănescu este psiholog.
