Irina NICOLAU

Dumnezeu ne rînduiește doi cîte doi. Și la Judecata de Apoi va fi mai ușor să ne numere. Allah, care îngăduie poligamia, în momentul socotelilor finale, va pierde mult timp. Într-un articol despre „familia celulară“ (gruparea: mama, tata și copilul) pr

Tomiță, Amza și Bibanu. Aici era meserie! Toți trei făceau spectacol de divertisment cu mîna stîngă și, cu dreapta, erau actori de zile mari. Rîdeam ca proștii la televizorul nostru rusesc marca Rubin. Mai întîi ne enerva la Telejurnal nea Nicu și, pe urm

Pe aici, pe la noi, se fură de cînd lumea. Aici şi peste tot. Dacă Prometeu nu fura focul, omenirea mînca şi azi hrană rece. De altfel, sînt numeroşi zeii care s-au remarcat

Pe la începutul lui 1950, cafenelele au dispărut. Omul de tip nou nu trebuia să-și piardă timpul în locuri neorganizate și nesupravegheate. El asculta conferințe educative, după care juca șah la clubul întreprinderii…

Băiete, ori de cîte ori te întreabă cineva cum sînt românii, să-i răspunzi că sînt la fel ca toți oamenii. Nici mai buni, nici mai răi.

Un om apatic este jumătate de om. Viața lui se desfășoară alăturea.

În vara lui 1982, la 2 Mai, am petrecut trei sferturi de oră în privata Tudoriţei. Principalul merit al Tudoriţei era că prăjea bine peştele şi cartofii şi că făcea ardei umpluţi gustoşi. Al doilea merit al ei era că, fiind murdărică, nu impunea chiriaşilor ei nici o constrîngere.

Nu fac elogiul pilelor de care îmi este o scîrbă nesfîrşită, încerc să spun că treaba e mai complicată. În ce mă priveşte, ruşinea, morala, onoarea, demnitatea mă fac să ocolesc pilele, cînd e vorba de pielea mea. Nu ştiu însă ce aş face cînd ar fi vorba de cineva apropiat, să zicem un copil.

Ce înclin să cred că a fost specific pentru această perioadă este însă furtul de stat. 45 de ani Statul a furat la drumul mare: pămînt, ape, păduri, valori de tot felul, vieţi.

Şaisprezece zile, cîte cinci ore pe zi, am bîntuit prin metrou. Mi-a fost frică tot timpul. Mi-a fost frică cinci ore pe zi. Într-o singură situaţie, vreme de cîteva minute, am schimbat frica pe sentimentul pervers pe care ţi-l induce jocul cu riscul. Cu trei miliţieni în coastă am înregistrat un grup de copii, mă simţeam într-un film românesc prost cu ilegalişti comunişti care păcălesc Siguranţa.

Cu opt, zece ani în urmă, cînd se întîmpla să mă întrebe cineva ceva, erau frecvente situaţiile cînd puteam să dau un răspuns convenabil. Treptat s-a instalat o îndoială nespecifică. Am început să utilizez bemoli de genul: nu sînt sigură, mi se pare, aşa cred.

Nu-i înţeleg pe cei care nu-şi iubesc mamele. Sînt numeroşi. Aşa cum nu-i înţeleg pe cei care pleacă de acasă. Din acest moment ştiu că am pierdut un procent important de cititori. Cu cei care au rămas voi încerca să lămuresc pentru ce vorbitul despre plecatul de acasă are darul să enerveze.

...cît de mare este respectul pentru neclintire la români.

Eu cred că Irina Nicolau trăia pe stradă. Aproape ca un aurolac, amuşina locurile şi oamenii....

Cine se uită la sigla Colegiului "Noua Europă" vede o lebădă care zboară peste nori....