(Apătut în Dilema Nr. 308, 25-31 decembrie 1998)

- fragmente dintr-un jurnal de teren - 22 dec. 1987 - 6 ian. 1988 -

Deja de doi, trei ani, colindele şi colindătorii intraseră sub pămînt. În staţii şi vagoane de metrou, copilaşi blonzi şi tuciurii răcneau cîntece de stea, colinde, rugăciuni şi tot felul de prostii incatalogabile. Fără nici o hîrtie la mînă - cine ar fi riscat să mi-o dea? - pe 22 decembrie am camuflat un casetofon de trei kilograme într-o geantă de umăr, mi-am băgat microfonul pe mînecă în sensul cel mai propriu şi am plecat în teren. Şaisprezece zile, cîte cinci ore pe zi, am bîntuit prin metrou. Mi-a fost frică tot timpul. Mi-a fost frică cinci ore pe zi. Într-o singură situaţie, vreme de cîteva minute, am schimbat frica pe sentimentul pervers pe care ţi-l induce jocul cu riscul. Cu trei miliţieni în coastă am înregistrat un grup de copii, mă simţeam într-un film românesc prost cu ilegalişti comunişti care păcălesc Siguranţa.

Din nebunia de atunci au rezultat nişte casete audio înregistrate, evident, fişe şi un carneţel de notaţii zilnice. Voi prezenta cîteva pagini fără să schimb nimic.

Cazul numărul 8 Trei băieţi; îşi spun bozgori; veniţi de cîţiva ani cu părinţii din Ardeal la Bucureşti. Cîntă curăţel. Colindă în metrou din 1985. Anul trecut au colindat de la 15 noiembrie pînă la 6 ianuarie. Au cîntat mult şi prin tramvai. Acolo trebuiau să mai zică: "Foaie verde de piper,/ Să trăiască, dom' şofer!"/ Să trăiască şi maşina,/ Că n-a consumat benzina./ Şi ne-a dus şi ne-a plimbat/ Şi nu ne-a accidentat."

Spun că e mai bine în metrou pentru că este mai cald, înghesuială mai mică şi oamenii dau mai mulţi bani.

Observaţii generale Observ că grupurile de colindători au tot felul de reguli pe care le respectă. Un grup de colindători nu urcă în vagonul unde a apucat să urce alt grup. Dacă greşeala s-a comis, cîntă şi strîng banii cei care au urcat primii.

În durata dintre două staţii trebuie să se înscrie cîntarea colindei şi strîngerea banilor. În cazul în care grupul nu coboară imediat ca să urce în fugă în alt vagon, adoptă un comportament pasiv, parcă n-ar fi acolo.

Banii sînt centralizaţi la "casier". Funcţia pare să nu aibă nici o legătură cu vîrsta. Tot timpul, toţi membrii grupului încearcă să ţină socoteala banilor adunaţi. Îi vezi numărîndu-i prin staţii în căciulă. Am văzut pe mulţi dintre "casieri" şi mai ales pe colindătorii solitari că îşi pun banii în cizme şi ghete.

Oamenii le dau, în general, monede de un leu şi trei lei. Cînd cineva le dă 25 de bani, se strîmbă.

Cazul numărul 21 Un băieţel de vreo zece ani pretinde că el a compus melodia colindei pe care o cîntă şi că versurile le-a copiat dintr-o carte. Banii îi va da mamei. Tată nu există. Partenerul lui este şi mai mic, timid şi spune că îi este ruşine de ce face, că una e să colinzi prin vecini şi alta în metrou.

Observaţii generale Se pare că din 1986 a intrat moda tamburinelor de tablă. Se cumpără din librării cu 3,60 lei. Cu ea se ţine ritmul şi cei mai pricepuţi dau un "spectacol", şi-o lovesc de frunte, de piept, de coate, de genunchi, de glezne, fac ca toţi dracii. Tot din 1986 a fost adoptat "spectacolul la bară". Cu sau fără tamburină, un copil se agaţă de bara din dreptul uşii de intrare în metrou. Cîntă şi dansează învîrtindu-se în jurul barei, lăsîndu-se pe vine, sărind cît mai sus.

În zgomotul metroului, textul nu mai contează. Auzi ceva la început şi spre sfîrşit. Ca să-şi impună prezenţa, unii copii lasă capul pe spate ca nişte păsări şi îşi trimit colindele în tavanul vagonului.

Din colindătorii pe care i-am văzut, circa două sute, apreciez că numai o cincime erau în formula "colindător solitar". Din treizeci şi cinci de interviuri, numai opt au vizat această categorie. Aceia dintre ei mai curaţi şi mai corect îmbrăcaţi se bucură de cel mai mare succes. Singur şi curat deci... Grupurile se compuneau din doi, trei sau patru copii, vîrstele fiind între patru şi paisprezece ani. Cei mici fac figuraţie.

Unui copil îi revin între patru sute şi o mie patru sute de lei pe zi. Pretind că dau o parte părinţilor şi cu restul îşi cumpără "ţoale".

Le este frică de nişte copii care dorm noaptea în metrou (?). Aceştia îi bat şi le iau banii.

Cazul numărul 23 Într-o staţie de metrou, un grup de tineri (şapte), cu acordeon, clopote şi bici joacă o capră care are aproape tot ce-i trebuie. În loc de covor, de capul caprei atîrnă un cearceaf gălbui pe care l-au acoperit cu pachete de ţigări străine.

Cazul numărul 61 Trei copii execută o capră fără capră.

Observaţii generale Unul spune că el a cîntat tot timpul începînd de la opt dimineaţa pînă la zece seara şi că îşi păstrează toţi banii pentru el. Copiii învaţă colindele unii de la alţii. Ca să le înveţe, uneori, le scriu.

Cazul numărul 68 O ţigancă de şaptesprezece ani din satul Boia-Crînguri de lîngă Ploieşti cîntă dumnezeieşte o colindă veche. Nu a mai cîntat în metrou. Ea cîntă în trenuri. A ajuns în Gara de Nord şi i s-a spus să meargă şi în metrou.

Cazul numărul 97 Un copil sorcoveşte cu o puşcă de jucărie!? Aiureala asta ce mai e? Am mai văzut pe unul cu un făcăleţ de care prinsese o floare de hîrtie.

Oamenii ies din gurile de metrou fredonînd colinde.

Notă M-am săturat de metrou. Urc într-un tramvai pe linia Moghioroş-Ghencea. O femeie în toată firea cu părul cărunt dar oarbă cîntă, stînd pe un scaun, colinde şi romanţe. Se acompaniază cu un acordeon burduşit. Are o voce extraordinar de frumoasă şi de tînără. Călătorii în extaz. Tramvaiul se opreşte pentru un concert de şapte minute!!! În punga de plastic pe care o are în poală, sub acordeon, sînt numai "hîrtii" de cinci, zece şi douăzeci şi cinci de lei.

În paralel cu colindele de metrou, variante nenumărate. Ţărani din împrejurimi, Afumaţi, Ghimpaţi care vin cu teatru popular şi cu pluguri. Copii cuminţi, lustruiţi şi nemuzicali care îşi colindă vecinii de bloc. În cartierul Drumul Taberii au început de anul trecut să vină grupuri de studenţi de la teologie şi Conservator. Colindători de douăzeci şi cinci şi o sută de lei.

Epilog De păţit n-am păţit nimic. Riguros nimic. Mi-a fost frică degeaba.