Hai acasă!
(Apărut în suplimentul Vineri, nr. 3, ianuarie 1998)
Cuvîntul acasă înseamnă ceea ce decidem noi sa însemne. Unii dau vocabulei o importanţă enormă. Ma număr printre ei. Pentru alţii, acasă constituie, pur şi simplu, o adresă. Aceştia au vocaţia să se simtă acasă oriunde. Bebeluşii, care au mai multă minte decît sîntem noi dispuşi să credem, nu fac deosebire între mamă şi acasă. Atunci cînd între mamă şi acasă se interpune o distanţă, copilul plînge. Viteza cu care reacţionează eul-bebeluş depinde de locul unde este situat. Dacă se află cu acasă şi mama e plecată, plînge imediat. Dacă este cu mama undeva, stă cît stă, rabdă cît rabdă şi apoi urlă cunoscutul hai acasă, mama!
Nu-i înţeleg pe cei care nu-şi iubesc mamele. Sînt numeroşi. Aşa cum nu-i înţeleg pe cei care pleacă de acasă. Din acest moment ştiu că am pierdut un procent important de cititori. Cu cei care au rămas voi încerca să lămuresc pentru ce vorbitul despre plecatul de acasă are darul să enerveze.
Cauza este simplă şi de ordin cromatic. Întrebarea, de ce plec de acasă, te face să vezi roşcat. O jumătate de secol a făcut parte din discursul patriotic comunist care incrimina plecarea oamenilor din ţară. Pentru cei mai mulţi plecarea însemnînd, de fapt, fuga de comunism. Pe atunci circula un banc pe care încerc să-l rezum. Mama-limbric şi fiul-limbric ajung, graţie unui proces fiziologic, într-o grădină. Omul pleacă şi viermii rămîn. Cel tînăr este cuprins de euforie. Sentimentul naturii îl copleşeşte: soarele, vîntul, mirosul florilor... Mama, îi zice mamei-limbric, cînd lumea este atît de frumoasă, noi de ce ne complacem în ambientul acela sordid? Pentru că în maţ este ţara noastră, îi răspunde mama-limbric scurt.
Judecînd în termenii bancului, încremenirea în ambient devine un fel de nesimţire. În ce mă priveşte, m-am gîndit să plec. Era pe la sfîrşitul lui 1988. Pentru că nu întrezăream un sfîrşit, statul în ţară îmi devenise insuportabil. Mă gîndeam să facem în felul următor. Urma să cerem paşapoarte de repatriere la Ambasada Greciei. Anii de aşteptare nu mă speriau, am fi avut la ce să ne gîndim. Faptul că soţul meu nu ştia o vorbă grecească nu avea nici o importanţă, oricum nu mergeam acolo sa trăim. Ne-am fi dus în insula Chefalonia, pe unul din locurile moştenite de la bunicul Spiru. Acolo am fi ridicat un cort şi am fi luat cu noi saci de dormit. Apa nu putea fi o problemă, doar nu plecam în Sahara. Şi altceva nu era prevăzut în proiectul meu. În cazul în care ar fi venit primarul sa întrebe ce facem, l-aş fi repezit ferm, dar politicos, te rog să ne laşi în pace, sîntem pe pamîntul nostru, nu supărăm pe nimeni, am venit să murim. Prevăzusem, aşadar, o plecare de acasă de scurtă durată.
De acolo, din Chefalonia, plecase pe la 1915 bunicul Spiru. Au venit toţi fraţii la Brăila să se umple de bani. Bunicul a murit sărac şi fraţii lui s-au întors săraci în insulă după cîţiva ani. Dar înainte să plece erau plini de speranţe. Tatăl lor care era primar în sat, cînd şi-a văzut toţi feciorii porniţi să plece în România, le-a spus, unde vă duceţi, aici avem pamînt, avem măslini, avem mare cîtă vrem, sînteţi marinari... Feciorii, ca şi cînd nu l-ar fi auzit. Atunci, străbunicul chefalonit le-a adus supremul argument, unde vă duceţi veţi fi străini, iar cînd vă veţi întoarce acasă tot străini veţi fi. Doamne, Dumnezeule, şi feciorii iar n-au clipit. Deşi bunicul n-a putut să-i uite vorba. Ajuns căpitan de apă dulce pe Dunăre, o repeta mereu.
În vremurile care vin, cred că acest gen de lucruri n-or să mai conteze. Oamenii vor pleca de acasă, besmetici, care încotro. Se vor simţi acasă cînd vor mînca chifteaua lui McDonald's, adică peste tot. Viitorul, ca viitorul, dar ce facem acum? Ne resemnăm de acum?
Încerc sa mă resemnez, dar nu pot. Stau aici şi îi aştept. Unii au plecat demult. La ce să se întoarcă? Tranziţia este grea, nimeni nu stă să le facă loc. Case, terenuri înapoi? Nu le primim nici noi. Cine poate să le ceară să lase mult-puţin strîns acolo pentru nimicuri care îi aşteaptă aici?
Ce poţi să faci este să te adresezi celor care se află pe picior de plecare. Îmi vine să le strig, stai, domnule, nu pleca! Nu vezi că stau şi cutare şi cutare? Dau nume sonore. Răspunsul previzibil este, treaba lor! Caut o vorbă memorabilă să i-o spun celui care vrea să plece, ceva de genul celei spuse de străbunicul feciorilor săi, caut o vorbă care să-i urmarească toată viaţa şi să o lase moştenire, cum a făcut bunicul Spiru, nepoţilor săi. O caut de multă vreme şi n-o gasesc...
