Pe masă şi pe sub masă

(Apărut în Dilema, nr. 468, 1-7 martie 2002, la tema "Merit şi relaţii")

Lucrurile ar fi mult mai simple dacă meritul ar fi o masă pe care omul o duce în spate şi, cînd vine clipa să ceară ceva, pune masa jos, iar "distribuitorii" o examinează şi aşează ce şi cît trebuie pe ea. Există mese rudăreşti, de bucătărie, de sufragerie, de salon, mese de joc, de cusut, de tîmplărie, de gravură, mese de scris care se mai numesc şi birouri, după cum sînt furniruite sau nu, făcute din lemn de brad, platin, stejar, mahon, melamină şi alţi înlocuitori de două parale. Avînd în vedere diversitatea care rezultă din combinarea elementelor menţionate, la care se adaugă dimensiunile şi "starea de sănătate" a pieselor, răsplata meritelor devine o problemă de adecvare. Impostor este cine se apucă să pretindă bomboniere de argint pentru o masă rudărească sau trofeul "rindeaua de aur" pentru o masă de salon. Într-o societate care are simţul adecvării tu poţi să ceri ce pofteşti, de căpătat, capeţi după cum îţi este masa.

Dar de cînd e lumea lume există şi şmecheri care obţin tot ce vor pe sub masă. Mă întreb cum funcţiona sistemul de pile în neolitic?! Resping posibilitatea ca el să nu fi existat. El, vreau să spun sistemul de pile, apare o dată cu ierarhiile şi este bazat pe faptul că meritul, nefiind o masă ci suma unor cunoştinţe şi aptitudini, impune tehnici de evaluare. Rareori cunoştinţele şi aptitudinile pot fi probate printr-un singur gest, ele se cer măsurate şi, acolo unde cineva măsoară, se deschide calea către negocieri.

Reflectînd asupra subiectului am ajuns la o concluzie descumpănitoare, capacitatea de a avea şi folosi pilele eficient este o aptitudine pe care eu, de pildă, nu o am. Omul care recurge la pile este uneori mai motivat decît unul care ar avea dreptul la miza concursului pe merit.
Apoi, ceea ce mă descumpăneşte suplimentar este faptul că am întîlnit inşi care, obţinînd pe merit o poziţie, ulterior n-au făcut nimic remarcabil, pur şi simplu au băltit, în schimb alţii, care au debutat cu o impostură, s-au redresat şi au făcut un lucru serios. La aceştia din urmă pilele au echivalat cu un fel de credit, unul ruşinos dar onorat pe parcurs.

Simt cum o parte dintre cititori s-au enervat deja, ce face femeia asta, pledează pentru pile, e nebună? Nu fac elogiul pilelor de care îmi este o scîrbă nesfîrşită, încerc să spun că treaba e mai complicată. În ce mă priveşte, ruşinea, morala, onoarea, demnitatea mă fac să ocolesc pilele, cînd e vorba de pielea mea. Nu ştiu însă ce aş face cînd ar fi vorba de cineva apropiat, să zicem un copil. Să ne închipuim un concurs pentru care majoritatea participanţilor şi-au pus pile. Eşti sigur că lucrurile stau aşa, poţi să o faci şi tu, dar refuzi! Toată povestea mă duce cu gîndul la piesele lui Ibsen şi îmi vine să zic, nici chiar aşa.

Degeaba scriem, degeaba vorbim, pînă la urmă, fiecare face cum poate şi, în funcţie de cum procedează, îţi vine să-l respecţi sau nu. Spus în mare, raportul merit/pilă cred că trebuie tratat cu supleţe, dar şi cu grijă mare să nu ajungi un porc. Cu alte cuvinte, dacă viaţa te sileşte să recurgi o dată, de două ori la pile, încearcă s-o faci cu dezgust, nu cumva să te dedulceşti.

Epilog. Bărbatul meu a citit articolul şi mi-a reproşat că pescuiesc în ape tulburi. I-am răspuns că mă silesc să pescuiesc cu luciditate şi, cînd pot, cu onestitate în apele în care trăiesc.