Raţia de graffiti (1996)
Vo-taţi soa-re-le... Ce înseamnă asta, mamă? Lasă prostiile, mai bine citeşte frumos acolo, tu-tun-ge-rie... A trecut mult timp pînă am înţeles sensul cuvintelor pe care le silabiseam în copilărie şi, mai mult timp, pînă cînd m-am lămurit de ce "votaţi soarele" fusese un text atît de durabil, singurul care supravieţuise după alegerile din â46. Această amintire a fost, cred, sîmburele gustului meu pentru scrierile neconvenţionale. Dar zidurile unui oraş bolşevic oferă puţine satisfacţii amatorului de astfel de scrieri. Un adevărat comunist scrie "spontan" cu şablon Trăiască Partidul Comunist Român şi alte lozinci mobilizatoare. Am fost silită astfel să mă limitez la literatura de closete, la chicotelile unor hipioţi întîrziaţi care recomandau "faceţi dragoste, nu război" pe englezeşte şi la dezvăluirile scandaloase de tipul "Gigel plus Viorica egal inimioară". În decembrie â89, românii şi-au luat odată cu raţia de libertate şi pe cea de graffiti. Îmi amintesc cum pe 22, cînd toţi au ieşit în stradă, am ieşit şi eu. În faţa magazinului Gioconda, un miliţian m-a îmbrăţişat şi mi-a dat un pumn de seminţe. Acum, cînd scriu, mă întreb de unde o fi avut seminţele? Oricum, nu le-am mîncat, le păstrez şi azi. Am trecut prin Piaţa Romană şi pe la Palat. N-am văzut nimic scris pe ziduri. N-aveam ochi de văzut. Aveam, în schimb, urechi. Cum am intrat în casă am deschis televizorul. Vorbea Dinescu. Am pus casetofonul pe înregistrare. Peste noapte n-am dormit deloc. În 23 şi 24 am stat nemişcată în casă. Pe strada mea se trăgea ca la balamucul nou. Am continuat să înregistrez. Una cîte una, am renunţat la casetele cu muzica tinereţii noastre. În 25 am zis, gata, eu mă duc! Am oprit o maşină care mergea spre Universitate şi am rugat pe tipii din ea să mă ia. În Piaţa Kogălniceanu, un cordon de miliţieni şi voluntari ne-au oprit spunînd că se trage pe 6 Martie şi că ar fi mult mai bine pentru noi să ne întoarcem. Jurnaliştii, pentru că tipii erau jurnalişti, mi-au zis: noi mergem, ţie dacă ţi-e frică, coboară. Mi-era mai frică să cobor, aşa că am zis nu, adică nu mi-e frică, şi am ajuns la Universitate. Acolo am coborît. Se auzeau împuşcături. Ei şi-au văzut de ale lor şi eu am plecat, pe jos, spre Romană. Mergeam la serviciu cu sentimentul că sînt nevasta Meşterului Manole, orice s-ar întîmpla, trebuie să ajung. Cu coada ochiului am zărit ceva scris pe Universitate. Scris, şters, şi iar scris. Era ceva şi pe Intercontinental. Şters în grabă. Nu reţineam nimic, muream de frică. Cînd am ajuns în dreptul cinematografului Patria - a fost Aro şi iar Aro - am văzut un tip notînd de zor într-un carnet cuvinte scrise pe pereţi. În elanul de comunicare cu care rămăsesem din dimineaţa lui 22, l-am întrebat de ce le copiază. Mi-a răspuns că este scriitor şi că intenţionează să facă o carte despre ce se întîmplă sub ochii noştri. Domnule dragă, i-am spus, voi copia şi eu, doar sînt folcloristă, uite telefonul meu, dă-mi-l pe al dumitale, cînd se termină toate astea facem un fond comun. În relaxarea care m-a cuprins n-am observat hoţul care mi-a furat portofelul şi s-a dus pe apa sîmbetei telefonul omului, nu l-am mai văzut de atunci. Am ajuns la serviciu. Vînzoleală mare. Aproape imediat am primit un telefon. Mama mă anunţa plîngînd că, la Constanţa, a fost împuşcat nepotul nostru Cosmin. Era un copil, avea patrusprezece ani, m-a apucat turbarea. Turbare şi ură, loc pentru durere în sufletul meu n-am avut. Am simţit că trebuie să fac ceva. Nu ştiam ce. O colivă durabilă. Noroc cu omul de pe stradă, am decis să fac o carte din vorbe scrise şi rostite cu sufletul la gură. Am continuat să înregistrez şi am copiat de pe ziduri, între Universitate şi Piaţa Romană, fiecare cuvînt. Mă simt ispitită să vorbesc despre oamenii care au lucrat împreună cu mine la carte, să spun toată povestea, dar n-o s-o fac. Mă voi mulţumi să precizez că pe ultima pagină a cărţii există fotografia unui graffiti care spune Nu ne temem. Şi eu chiar nu mă mai tem. (Dilema nr. 184, 19-25 iulie 1996)
