Cu ce umpli golul dintre aici şi acolo?

Ca reacție la ultimul meu articol despre București, îmi scrie cu mult umor, pe Facebook, Jan Cornelius, scriitor de origine română care locuiește de mulți ani în Germania, la Düsseldorf, și tocmai s-a întors dintr-o scurtă vizită în România: „Pe mine, Bucureștiul m-a liniștit tocmai prin demența sa, prin contrastele inadmisibile. Am dormit acolo mai bine decît aici, subconștient trăiam probabil sub deviza: Dacă nu te refaci, mori! Situațiile bine surprinse de tine m-au scos din minți la început, în primele zile, cînd îmi venea aproape să-l sugrum pe unul sau pe altul. Aici, acum, totul mi se pare groaznic de liniștit și de monoton. Mă întreb de ce or fi zîmbind toți de-a proasta. La București, tînăra care zîmbea cel mai mult, de lumina lobby-ul hotelului în care stăteam, era o tipă de la recepție de vreo 22 de ani. Am auzit-o apoi vorbind în engleză cu colegii ei și am întrebat-o de unde este. Era franțuzoaică din Lyon și era în schimb de practicanți, la hotel. Și cum vi se pare Bucureștiul? – am întrebat-o. Excelent, mi se pare formidable, nici nu mă gîndesc la plecare. Mi s-a părut nemaipomenită o îmbîrligare a mașinilor într-o intersecție de pe bulevardul Elisabeta – nu mai mișca nimic. Șoferii se înjurau între ei de mai mare dragul. Un spectacol cum nici la film nu ți se oferă. A venit poliția să-i descîlcească. În timpul ăsta, la banca de alături, urla unul într-un megafon ceva cu «Jos băncile! Jos capitaliștii!». Nici dracu’ nu i dădea atenție, de parcă ar fi vorbit în șoaptă. Cred că trebuie să te identifici cu un oraș, să-l iubești în subconștient, ca să realizezi că îl urăști… că te obosește și te plictisește… să pleci și să te întorci din nou în el.“

N-am apucat să-i răspund lui Jan, o voi face aici: Dragă Jan, știi foarte bine că orice loc, orice oraș, e în primul rînd o stare, am mai vorbit despre asta. Eu m-am obișnuit atît de mult cu contrastele pe care le pomeneai tu, încît au început să mă plictisească, și mie totul mi se pare monoton aici. Nu mai simt acea bucurie a supraviețuirii pe care ai trăit-o tu și rareori mai întîlnesc lucruri care să mă mai surprindă. De pildă, în Germania mă surprinde normalitatea, nu înțeleg cum de într-un spațiu citadin, să zicem, lucrurile se pot armoniza atît de bine și pot funcționa împreună. Aseară aveam o stare proastă, un soi de depresie pasageră despre care știu că pe undeva, în profunzimea ei, pleacă tot din neputințele de zi cu zi ale traiului de aici, din lupta cu morile de vînt, din senzația pe care o ai la un moment dat că în sfîrșit îți iese ceva, că lucrurile încep să se așeze, ca mai apoi să te pomenești din nou într-o prăpastie. Și ca să nu mă deprim acasă de una singură, am ieșit să mă plimb, într-o seară rece, dar plăcută, de martie. Primăvara este singurul anotimp în care Bucureștiul devine un loc suportabil, chiar agreabil pe alocuri. Am luat-o mai întîi pe Calea Moșilor, strada de care mă simt legată cu mii de ițe invizibile pe care n-aș putea să le rup niciodată, oriunde m-aș duce. De aceea observ și cea mai mică schimbare. Aseară am observat, de pildă, că s-a desființat în sfîrșit buticul non-stop de pe colț, de la Eminescu, unde ani de zile a existat o mică mafie de cartier – te păcăleau la bani, îți dădeau gumă în loc de rest, vînzătoarele îți vorbeau urît pentru că știau că au parte de „protecție“ etc. Nici nu știu cum de a rezistat atîta timp, era o redută veritabilă a tristei tranziții din anii ’90. Acum s-a deschis o mică șaormerie, a clean, well-lighted place, vorba lui Hemingway. M-am oprit ca să-mi iau o „shaorma de poftă“ – chiar așa suna oferta, la 9 lei, și am mers mai departe. În timpul crizei, Calea Moșilor se umpluse de covrigării și second-hand-uri, acum, că au revenit în forță șaormeriile, cred că stăm ceva mai bine. M-am oprit ca să fumez o țigară pe o bancă în părculețul de la „La mobilă“, acolo unde ne învîrteam noi cu biclele la nesfîrșit, în anii ’80. Parculeț e mult spus, este un scuar de 100 de metri pătrați. Vizavi e Biserica Olari, pe care au mutat-o pe șine tot în anii ’80 ca să facă loc noilor blocuri socialiste. În urmă cu mai bine de 30 de ani, priveam cu gura căscată cum mutau biserica, aproape din același unghi, cum se scufunda cu tot cu crucile ei într-o mare de praf. Mi se părea ceva fabulos. Am plecat mai departe cu strania senzație că la fiecare colț de stradă, la fiecare intersecție sînt urmărită de zeci de perechi de ochi, că se uită la mine, uneori în derîdere, Adina la diferite vîrste – uite-o și p-asta, e deprimată, a ieșit din casă și se plimbă aiurea, în loc să-și termine cartea și să-și vadă de treaba ei! E ciudat să locuiești într-un oraș în care umbrele tale sînt peste tot. N-am scăpat de senzația aia neplăcută nici la Universitate, unde m-am așezat pe o altă bancă, în fața Teatrului Național. Și acolo am zărit-o pe Adina, la fereastra restaurantului de la ultimul etaj, locul unde îi rugase pe părinții ei să o ducă să vadă orașul de sus. Pe atunci, Interul era cea mai înaltă clădire din București. Însă m-am reîntors în timpul acesta, timpul prezent, care, de fapt, nu ne aparține deloc, atunci cînd oamenii au început să iasă de la teatru. În pas de plimbare, unii discutînd despre piesă – „Îți dai seama că mie mi-a plăcut, totuși! Așa ceva la Pitești n-aveam cum să văd…“ Erau multe cupluri alcătuite din mame trecute de 80 și fiice în jur de 50 – „Mamă, dacă tu nu vezi ce scrie pe clădirea de vizavi, ai văzut ceva pe scenă?!“ Mulțimea aceea de oameni care se scurgea ca într-o procesiune spre gura de metrou mi a dat o senzație de normalitate, cam așa ca-n Germania. M-am ridicat de pe bancă, pentru că mi se făcuse frig, apoi m am învîrtit prin Centrul Vechi. Totdeauna merg acolo cînd simt că am un gol în stomac, deși nu e un loc care să-mi placă. Însă e viu. Poate îmi face bine explozia de replici în limbi diferite de limba română, mă simt un pic în Occident aici. Aud vorbindu-se în germană, italiană, chiar și în japoneză, dar mai ales în engleza aceea corectă și fadă de UE. Cîțiva tineri mă opresc, îmi arată un telefon, iar o fată îmi zice ceva pe un ton panicat în aceeași engleză „de școală“. Poți să-mi spui și pe românește care-i problema? – o întrerup. Fata se retrage dezamăgită. M-am prins – mă luaseră drept turistă străină, năucă prin Centrul Vechi, și voiau să mă fraierească cu ceva. Am zîmbit. M-am întors pe Academiei, am văzut în vitrina librăriei cartea mea cu Calea Moșilor pe post de mărțișor. Apoi m-am întors tot pe la Universitate, Adina mică de la ultimul etaj al blocului Inter îmi făcea cu mîna. Mi-am dat seama că mi-a făcut bine toată această plimbare, m-a eliberat de niște gînduri, de niște poveri. Așadar, dragă Jan, nu mă simt bine unde sînt acum, contrastele nu mă ajută, nu-mi dau energie și entuziasm, ba dimpotrivă, simt în continuare că a trăi în România e, de fapt, o moarte lentă… dar poate că nu m-aș simți mai bine nici în altă parte. Nu știu care e viața ideală. Poate o viață itinerantă, un road-movie perpetuu, în care aici și acolo să nu mai existe.

Foto: Andrei Ivan