Pe afară, fără cheie la gît

Publicat în Dilema Veche nr. 684 din 30 martie - 5 aprilie 2017
Pe afară, fără cheie la gît jpeg

Mulți spun că mersul pe jos, prin București, e departe de a fi vreo plăcere. Că e chiar neplăcut și nelalocul lui. Nu împărtășesc, din fericire, o asemenea viziune. Cred, mai curînd, că o plimbare la pas prin orașul nostru e, printre altele, și o încercare. Nu pot să nu merg pe jos, măcar puțin, indiferent unde m-aș afla. Intră într-un mod de viață devenit deja instinctiv, înscris undeva în nu știu ce nivel al subconștientului meu. Și pentru că fac parte dintr-o generație care a crescut mergînd destul pe jos. Fără mult dezbătuta cheie de gît, însă. Un copil protejat și mereu însoțit care, totuși, a alergat pe-afară.

În vremea copilăriei mele, cea a anilor ’70 spre ’80, copiii, chiar cei din familii „bune“ (termen foarte relativ, care necesită lungi explicații), nu prea erau duși la școală cu mașina. Din simplul motiv că mașini nu prea existau. Majoritatea mergeau la școală pe jos, cu bunici sau părinți, ori, de cele mai multe ori, singuri. Mulți dintre ei făceau parte din generația „cu cheia de gît“, a celor care ajungeau singuri acasă și-și încălzeau mîncarea. Eu, însă, nu am fost decît parțial tipică pentru perioada aia. Pentru că am avut o mamă super-conștiincioasă, un tată cu care se putea discuta orice și care făcea, precum cel al lui P.L. Travers din Saving Mr Banks, filmul despre ea și Disney (dar fără să fie alcoolic), ca orice să pară posibil, precum și doi bunici și o nașă veșnic disponibili. Toți acești adulți vegheau într-un fel sau altul asupra mea, ca unic „moștenitor“ al tuturor, așa încît era exclus să fi umblat cu cheia de gît. Precum tot exclus era să fi făcut ceva interzis: și asta nu pentru că nu m-ar fi lăsat, ci fiindcă îmi explicaseră cu atîta logică și tandrețe ce nu am voie și, mai ales, de ce, încît nu vedeam nici un motiv să încalc regulile lor.

De aceea, am fost un copil liber, dar autocenzurat. Alergam ca nebuna prin Parcul Tineretului, mă ascundeam prin tufișuri și goneam cu bicicleta, dar nu mîncam niciodată fructe nespălate din copaci. Nu vorbeam cu necunoscuți și nu chinuiam animale mici. Nici nu plecam dincolo de perimetrul permis ori nu treceam de orele general acceptate. Mă ascundeam în pivnița bunicului meu și-i răvășeam scîndurile, lemnele și cărbunii puse în ordine, dar nu luam niciodată nimic de acolo. Intram, cu copii cu tot, în casa în general impecabilă a bunicii mele și ne ascundeam după perdele, săream geamul sau beam apă, dar cumva cu știința ei (îi spuneam măcar după aceea). Pe scurt, eram un copil liber, dar cuminte. Probabil, dacă ai mei mi-ar fi pus toate interdicțiile din lume, aș fi simțit nevoia să le încalc. Dar nu s-a întîmplat așa… Mergeam o grămadă pe jos de la școală pînă la bunici și de la bunici spre casa mea, care se afla la cîteva stații mai încolo, dar, în general, însoțită. Crescînd, am avut porțiunile mele pe care hălăduiam singură, fără Oca (mama nașei mele, care mă lua de la școală în anii mici) și fără bunicul meu (care mă conducea pe urmă, mergînd vajnic înainte, cu servieta uriașă pe umăr).

Una dintre primele mele „porțiuni“ libere a fost dealul de la „Șincai“ spre Adesgo. Acolo am învățat, printre altele, engleza, căci îmi depănam idilele și alte povești de la școală în gînd, pe ­deal, în engleză. Acolo am descoperit micile ritualuri de stradă ale relațiilor dintre sexe: pe vremea aia, cînd treceai într-o uniformă de liceu scurtată, te claxonau mașinile sau „golanii“ din jur, care nu se temeau că vor fi dați în judecată pentru hărțuire sexuală, îți adresau cîte o porcărie ingenuă, en passant… Tot pe dealul ăla, și tot în uniformă, am fugit prima și singura dată de acasă, într-o noapte. Totul s-a petrecut, însă, foarte civilizat și corect: am plecat în uniformă și cu ghiozdanul și am luat-o pe jos de la Romană spre „Șincai“. Am mers liniștită pe jos, oameni nu prea erau. Fugeam de acasă la bunici. Cînd am ajuns în dreptul dealului de la Adesgo, care mi s-a părut cam creepy, l-am rugat pe singurul domn la costum care trecea pe acolo și mi s-a părut respectabil să urce cu mine. M-a „trecut“ dealul, fără incidente. Și am ajuns la bunici.

Lumea asta a copilăriei, amestecul între libertate și protecție, varianta de libertate cu limite autoimpuse mă ajută, și acum, să pot merge pe jos într-un oraș imperfect. Unde nu mai sînt cîini vagabonzi, dar rar găsești trotuare, cu zecile de mașini parcate. Și unde majoritatea celor cu care te întîlnești pe stradă, la anumite ore și în anumite zone, sînt homeless-ii sau cerșetorii. Văd că au apărut tot mai mulți și-ți cer bani în tot mai multe feluri. Aproape că ți-e teamă că, dacă se apropie cineva de tine, vrea ceva. Plus că, din cînd în cînd, dintr-una din clădirile pe lîngă care treci se mai prăbușește cîte ceva, cît pe ce să te omoare.

Și, totuși, rămîn pomii, acum înfloriți. Și casele, cele care sînt încă frumoase și nu se prăbușesc. Și cei cîțiva oameni prietenoși. Oricum, voi continua să merg, mereu, și pe jos, cu drag, prin București.

Foto: flickr

Cea mai bună parte din noi jpeg
Prietenia între femei – un mit?
Marile bucurii și marile tristeți le cam ducem de unii singuri.
Zizi și neantul jpeg
Zăpadă și săpuneală
Săpuneala era, negreșit, un mini-ritual pre-sexual.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Diete și cîteva gînduri despre nutriție
● Orice dietă implică renunțarea la alcool. Eu nu beau decît vin, dar e bună și o bere. Pînă aici! Nu vreau să fiu un om slab, sănătos, dar trist.
E cool să postești jpeg
Cînd aduci munca acasă
Există, bineînțeles, avantaje clare ale muncii de acasă. Și pentru angajați, și pentru angajatori.
p 20 Kierkegaar WC jpg
Maestrul Kierkegaard
Într-o anumită împrejurare, Wittgenstein a observat: „Un gînditor religios onest este ca un funambul.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Ineditele lui Eliade
E un eveniment care, sper, i-ar fi plăcut lui Eliade, pentru că e o confirmare a importanței arhivei pe care o evoca recurent, aproape obsesiv, în jurnalele sale, știind ce a lăsat în ea.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Dialog între un tată și un fiu (la vîrsta inocenței), în autobuz. Tatăl: „Merg să-i iau lu’ mami ceva.“ Fiul: „Ce?“ Tatăl: „Niște cizme.“ Fiul: „De ce?“ Tatăl: „Nu, că nu găsesc.“ Memorabil. (D. S.)
Cea mai bună parte din noi jpeg
Cînd v-ați simțit singuri ultima dată?
Te poți simți însingurat într-o mare de oameni, dacă relațiile cu ei nu sînt potrivite.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Cum se pleca în State în anii ’90?
Astfel, exemplele pot continua, căci românul, odată ajuns cetăţean american, face tot posibilul să-şi uite limba şi obiceiurile, dar năravurile şi le păstrează.
E cool să postești jpeg
Vînzătorul nostru, stăpînul nostru
Rămîne însă o întrebare: politețea, grija, respectul sînt oare condiționate de bani sau derivă din calitatea umană?
p 20 jpg
Incultură religioasă şi incultură universitară
Numeroasele miniaturi ilustrative preiau, alături de modele musulmane, imagistică de tip budist chinez şi creştin bizantin.
Theodor Pallady jpeg
Un iluminist evreu în Țara Românească
Cronica relațiilor dintre români și evrei a fost uneori armonioasă, alteori convulsivă și tragică, în funcție de contexte sociale, dinamici ideologice și evoluții geopolitice inevitabil fluctuante.
index jpeg 3 webp
Cîtă nefericire în urbea lui Bucur!
La noi, aici, în București și în anul de grație 2023, sub ce pictăm oamenii sfîșiați, absurd, de haite, pe cîmpurile năpădite de buruieni ale unui oraș care agonizează fără să o știe?
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Cehoaica Vera Czernak n-a mai suportat infidelitățile soțului ei, așa că într-o zi a decis să se arunce de la balcon. A căzut exact peste soțul ei care tocmai se întorcea acasă. El a murit, ea a supraviețuit.
Cea mai bună parte din noi jpeg
„Ei fac din noapte ziuă ş-a zilei ochi închid”
După ce vorbeam, mă culcam la loc. Nu i-am zis niciodată, dar se pare că știa. Mai tare decît cronotipul (și decît majoritatea lucrurilor) rămîne iubirea, se pare.
Zizi și neantul jpeg
Dimineți de iarnă
Mă făcea să simt că pămîntul nu-mi fuge de sub picioare. Că lucrurile pot avea sens și pot fi la locurile lor.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
La munca de jos
Oare n-ar trebui, la vîrsta lor, să plece în niște excursii ca să vadă lumea, să-și cumpere autorulote cum fac pensionarii din Germania, să-și petreacă revelioanele prin insule cu o climă mai blîndă?
E cool să postești jpeg
Bătaia e ruptă de rai – chipuri ale răului
Grăitoare pentru acest comportament defensiv este, de altfel, și zicala românească „Bătaia e ruptă din rai”, în fapt, o legitimare a violenței.
p 20 WC jpg
Democrația și Biserica în secolul XXI
Așa cum participarea demos-ului la viața cetății e însăși democrația, participarea laicatului la viața Bisericii e însuși creștinismul.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Benedict al XVI-lea
Aproape intactă mi-a rămas, după zece ani, amintirea ultimei slujbe pe care a prezidat-o la San Pietro, în Miercurea Cenușii.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
La știrile TV, imagini dintr-un supermarket și apoi opinia unei fete de la carne, despre cum mai merge vînzarea acum, după ce s-a încheiat iureșul sărbătorilor: „E foarte scăzută un picuț“. (D. S.)
Cea mai bună parte din noi jpeg
Comoara e pretutindeni
Încerc să împing frica mult în fundul rucsacului, undeva între sacul de dormit și polarul de rezervă, amintindu-mi că o să fie vocală, dar n-o s-o las să conducă.
Zizi și neantul jpeg
Tache și cenușiul
Interesant e că pînă și în amintitrile mele culoarea paltonului său a rămas incertă: uneori mi-l amintesc gri, alteori negru.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Cabana Caraiman
Nicăieri nu am simțit un munte mai sălbatic decît la cabana Caraiman, simți hăul, abruptul, aproape de tine țopăie caprele negre.

Adevarul.ro

image
Ninsorile cuprind aproape toată România: masa de aer polar vine cu temperaturi de coșmar. Unde viscolește puternic
Ninsorile cuprind majoritatea zonelor, sâmbătă, iar în vest şi în sud se vor semnala ploi și lapoviţă. Pe crestele Carpaţilor este în continuare viscol, dar vântul se intensifică şi în jumătatea vestică a ţării.
image
Culmea absurdului. Șofer amendat pentru că a respectat legea. Poliția, învinsă cu propriile imagini
Un șofer din Timiș, amendat pentru că nu a respectat semnificaţia indicatorului ,,Oprire” la trecerea de nivel cu calea ferată, a obținut anularea sancțiunii în instanță demonstrând că a respectat legea „la virgulă”.
image
Medic ATI, despre „tradiția” șpăgilor din spitale: „O preocupare otrăvită, o idolatrie de Ev Mediu”
Cazul medicului oncolog din Suceava, care a fost prins în flagrant când lua mită de la pacienții bolnavi de cancer, este criticat de un medic. Doctorița Ecaterina Petrescu Botoncea este de părere că această practică ar trebui interzisă.

HIstoria.ro

image
Moartea căpitanului Valter Mărăcineanu, un erou al Războiului de Independență
Muzeul Militar Naţional „Regele Ferdinand I” deține în patrimoniul său o fotografie inedită a eroului român Valter Mărăcineanu.
image
Armata lui Vlad Ţepeș: Arme și echipamente
Cu toată lipsa de piese originale din epocă, putem reface echipamentul și armamentul trupelor lui Vlad Ţepeș, bazându-ne pe puținele piese existente, pe sursele pictate și scrise și pe comparații cu zonele din jur.
image
Sfârșitul Bătăliei de la Stalingrad: Capitularea mareșalului Paulus
În timpul nopții de 30 spre 31 ianuarie 1943, Brigada 38 Motorizată, având atașate companiile de geniu, a încercuit zona din jurul Pieței Eroilor Căzuți și magazinul Univermag, întrerupând legăturile telefonice dintre comandamentul mareșalului Friedrich Paulus și unitățile subordonate.