Societate

Temă la gramatică: „Redactați o compunere în care să prezentați subordonata preferată.“ Mă tot gîndesc și nu îmi vine deloc în minte cum îți dai seama că o subordonată ți s-a lipit de suflet: o folosești des, fără noimă, o fredonezi dimineața, îi spui definiția în grupul de prieteni, îi ții „fotografia“ sub pernă?

După ce am băut singură mai toată sticla de șampanie, mă încăpățînez să țin, în continuare, cîte aniversări pot.

Putem imagina o situație în care o firmă funcționează ani de zile pe pierdere? Pe banii cui? Și pînă cînd? Cine aduce bani în afaceri neprofitabile și mai ales cine menține bani în afaceri neprofitabile? Trăim într-o epocă a absurdului în care toată lumea prosperă, dar toate firmele sînt pe pierderi.

Copiii țipă, aruncă cu cocoloașe de pîine, împroașcă cu muștar, toți patru par o familie fericită, într-o zi liberă de sîmbătă. Doar par.

De mic mîncam pîinea toată, fierbinte de mă lua damblaua. La Strehaia, unde am copilărit și eu, și Leo, aveau pîine rotundă, grea. O rodeam ca un șoarec, după ce, mult timp, o așteptam. Venea la prînz, mă puneam pe ros. Pînă la bunici, era gata jumătate. Nu se cruceau bunicii. Nu le păsa?

P. a slăbit douăzeci de kilograme și a renunțat să mănînce carne. A., așij­de­rea, a dat jos zece și evită grăsimile și con­ser­vanții din mîncare. Eu… n-am prea slăbit, dar nu mai beau vodcă, fac sport și încerc să-mi temperez crizele identitare. Nici unul dintre noi nu mai fumează.

Paul Gherasim însă se declara conservator. Și aici începe dificultatea hermeneutică. Întîi se pune întrebarea ce ar fi vrut Paul Gherasim să conserve.

Condamnarea definitivă a fostului comandant al lagărului de muncă de la Periprava, Ioan Ficior, este încă un pas către recuperarea trăsăturilor unui stat de drept care își merită numele.

„Îmi este foarte greu să nu merg la concurs dar este și greu să o fac. Cum să te pregătești cînd stai în școală 10-12 ore pe zi? Ce să fac cu familia mea? Cum să îmi ajut fiul care este student în anul I la Universitatea Politehnică din București? Ce să îi răspund cînd mă întreabă: «de ce ai mai multă grijă de alți copii decît de mine?»

Unui tînăr și blond olandez de la ghișeu i s-a pus pata pe pașaportul meu. E adevărat că e de tip mai vechi (retro sau vintage, aș putea zice), dar valabil pînă-n 2019.

Am intrat pe la „intrarea elevilor“ din curtea mică, locul unde făceam careul pe timpuri și cîntam imnul. Curtea mică mi-o aminteam destul de mizerabilă, cu un castan care creștea strîmb chiar în mijloc și, deși rădăcinile lui ieșeau din asfalt, nu se îndura nimeni să-l taie.

Mă plimbam fără de țintă prin piață. Eram pus pe chilipir, ca de obicei. Luasem kiwi la 5 lei kilu’, 2-3 lei kilu’ de ardei gras și căutam precum corbul prin piață și alte victime. Mă ridic cu scara rulantă la etaj după un kil de ulei. Și-n ridicarea mea, ce credeți, ce văd? Hasmațuchi! A fost o vedenie hasmațuchi? Citisem cărți cu hasmațuchi ăsta.

Am pus rețeta pentru checul cu lămîie pe masă. E scrisă pe o foaie ruptă neglijent, pătată cu toate ingredientele care intră în checul ăla, scrisul din pix e diluat pe alocuri pînă la ilizibil, cu urme de ulei și grăsimioară care au făcut hîrtia transparentă. Șase ouă, separate albușurile de gălbenușuri, bla-bla-bla.

Iisus rîde fără încetare, desfătîndu-se de „şiretenia divină“, de inventivitatea cu care Dumnezeu dejoacă aceste capcane, de abilitatea cu care, mai mult, le preface în lecţii şi prilejuri de rectificare, de eliberare.

În fond, a scrie ceva profund pare cu neputință dacă ești fericit, sănătos, bogat și împlinit erotic sau profesional. Nu se poate stabili, desigur, o legitate care să asocieze creația și pătimirea, însă statistica joacă de partea unei asemenea reguli. Viciul, slăbiciunea, angoasa morții, solitudinea radicală, eșecul social, repudierea, exilul, pușcăria și declasarea par să constituie pînza de fond ideală a oricărei capodopere.

Mai întîi, scandalul declanșat de misivele abuzive trimise de Arhiepiscopia Tomisului către Inspectoratul Școlar Constanța, misive în care instituția bisericească ordona școlilor și profesorilor de religie, părinților și elevilor să promoveze și să participe nemijlocit la un eveniment sprijinit de BOR.

Mulți spun că mersul pe jos, prin București, e departe de a fi vreo plăcere.

Deși n-au de nici unele, toți au televizoare, așezate direct pe jos, iar telespectatorii stau chirciți pe tot felul de „scăunașe“ improvizate, ca să urmărească emisiunile preferate; coloana vertebrală suferă, mușchii dor, frigul și umezeala din locuințe nu ajută absolut deloc, nici foamea, nici plînsetele copiilor, nici cîinii care mai țin de cald. Nici țuica. Alt paliativ.

Nu-mi place ideea că mergi pe stradă într-un oraș aglomerat al patriei și, dacă te apucă nevoia de a merge la toaletă, trebuie să plătești pentru asta. Și dacă nu ai banii respectivi? Faci pe tine?

Un om apatic este jumătate de om. Viața lui se desfășoară alăturea.

Pensionarea nu înseamnă altceva în România decît legarea de casă (și de glie) și umplerea timpului cu mici treburi domestice, cu seriale, cu creșterea nepoților, în cazurile fericite.

A adormit întru Domnul, cu doar 3,3 miliarde de dolari în buzunar. La 101 ani. David. După al șaselea transplant de inimă. Își permitea, nu?

Am găsit preț de cîteva zile, în fața ușii noastre, pe scară, mucuri de țigară strivite cu sete și un fum să-l tai cu cuțitul. Nu știu care nefericit s-a gîndit să fumeze la adăpost fără să se mai obosească să coboare un amărît de etaj afară.

De la Vasile Lupu, pe care un patriarh ecumenic îl numește ca fiind „în locul și după chipul împăraților de demult“, la Constantin Brâncoveanu, istoria țărilor române e plină de „firi împărătești“.

Membrii Consiliului Naţional al Elevilor sînt preocupați, foarte preocupați, să nu intre nimeni în concurență cu ei. Toate luările lor de cuvînt, toate postările de pe rețelele de socializare, toate mesajele trimise în țară subliniază cu insistență că acest consiliu al elevilor este singura structură care se ocupă de binele membrilor săi

Serile, însă, oamenii din bloc se simt, direct sau mai puțin direct, ca un freamăt, ca o adiere. Te invadează cîte un miros de țigară și apoi o voce masculină răbufnește: „Cine-i mitocanu’ care fumează în balcon?“

Patriotismul economic are mai multe fețe. Poate fi bun atunci cînd negociezi atent cu mul­ti­na­țio­nalele spre un dublu avantaj sau atunci cînd cumperi din magazine în primul rînd produse românești.

De ce nu este bună corupția? La această întrebare se răspunde diferit: pentru că afectează serviciile publice; pentru că ucide, așa cum s-a văzut la Colectiv; pentru că îi obligă pe oamenii cinstiți să plece aiurea etc.

Teoretic, deși certați cu legea, patronii și legăturile acestora nu ar trebui să influențeze politica editorială a posturilor TV. Cu toate acestea, există nenumărate exemple ale presiunii pe care aceștia și cei apropiați lor au exercitat-o asupra libertății presei.

Există mult mai mult angajament social, mai multă solidaritate umană și tendința de-a ajuta aici în Vest decît în Est.

Nu știu dacă ați văzut, dar în filmul de Oscar singurul lucru care a contat a fost tăcerea lui Chiron.

Cineva se poate simți bine sub privirea tămăduitoare a unui guru croat, altcineva poate să facă o criză de rîs în fix aceleași circumstanțe.

Eram în troleibuz. Îmi rămăsese pe haină o insignă #rezist, primită la demonstraţie. În faţa mea, o femeie în negru, cu chipul de o cuvioasă seninătate, mă aţintea din cînd în cînd sever. M-a întrebat în sfîrşit de ce eu, om cu părul alb, protestez, „rătăcind“ aşa cum fac cei tineri.

Seneca îi scria prietenului Lucilius să primească senin nenorocirile vieții, de vreme ce nu le poate influența. Iată miezul doctrinei stoice.

Emil Constantinescu a luat un premiu pentru pace și a organizat cîteva conferințe despre cultură, științe, București, obezitate și justiție.

Doamna din fața mea, de care mă despărțea doar mușamaua în carouri gri, era, cum spusesem în articolul precedent, o pitică.

„Punem capăt astfel ab­sur­di­tății de a plăti integral alocația acelor copii care nici măcar nu trăiesc în Austria“, declara recent Sebastian Kurz, ministrul federal austriac de Externe, membru al partidului popular (ÖVP), referindu-se la amendamentul legii care ar urma să fie votată pînă la vară.

Cultura superiorității sinelui se traduce, așa cum spunea Tolstoi, prin următorul pattern: „Toți se gîndesc să schimbe lumea, dar nimeni nu se gîndește să se schimbe pe sine“.

Primăvara este singurul anotimp în care Bucureștiul devine un loc suportabil, chiar agreabil.