De ce nu sînt de acord cu moartea

Horia V. PĂTRAŞCU
Publicat în Dilema Veche nr. 690 din 11-17 mai 2017
De ce nu sînt de acord cu moartea jpeg

Pe „vremea mea“ exista o întrebare care intra în mod obligatoriu în interogatoriul politicos adresat unei persoane abia cunoscute: „Ești optimist sau pesimist?“ Era un fel de a-l / de a o întreba „Ce culoare au umorile ochilor tăi“ sau „Cum se vede lumea de acolo, din tine?“ Cum orice variantă ai fi ales, discuția s-ar fi complicat inutil, devenise tot atît de obișnuit să „o scurtezi“ cu un răspuns „deștept“ și fără legătură cu întrebarea, să lovești dilema drept între coarne cu o variantă la care, chipurile, nu se gîndise nimeni. Spuneai „Realist“ – așa cum, într-un caz similar și mult mai răspîndit, se răspunde „Bine“ la întrebarea-salut „Ce faci?“ –, schimbul de replici încheindu-se cu un zîmbet agreat de ambele părți.

Mi-am amintit de această succintă „anchetă psihologică“ în contextul discuției despre eutanasie. Oare adepții eutanasiei sînt optimiști sau pesimiști? Ei bine, da, răspunsul pe care se vor grăbi și ei să-l dea va fi: „Realist“. Și totuși, să le refuzăm această eschivă luînd „realismul“ drept punct de reper la care se raportează ambele „extreme“ și să reformulăm întrebarea astfel: sînt ei realist-optimiști sau realist-pesimiști? Sînt absolut convins că adepții eutanasiei sînt optimiști „incurabili“, oameni voluntari ce reușesc tot ce-și propun, pentru care nu există „obstacole insurmonatabile“ și – mai ales – oameni pentru care viața este dominată de „principiul plăcerii“. Acest fond puternic hedonist al gîndirii și sensibilității lor răbufnește în raționamentul ce pare atît de imbatabil la prima vedere: „Cînd, în viața unui om, cantitatea de suferință depășește cantitatea de plăcere de a trăi, atunci pentru acesta e timpul să moară“. Premisele sînt vizibile în această concluzie atît de radicală: „viața este făcută pentru plăcere“, „durerea și suferința sînt încălcări ale demnității umane“, „nu există nimic ce nu poate fi decis de ființa umană, inclusiv moartea sa“.

Deși uneori îi împrumută numele (sinucidere asistată), eutanasia trebuie clar distinsă de sinucidere. Moartea „voluntară“ a fost de-a lungul vremii subiectul a numeroase abordări de ordin religios, psihologic, sociologic, psihiatric și filozofic. Doar că prezența „celuilalt“ în această ultimă afacere a individului, în această „încheiere a socotelilor“ cu viața era strict de ordinul judecății – fie aprobative, fie condamnatorii. În eutanasie însă, „celălalt“ este implicat în legiferarea și administrarea morții voluntare. Spre deosebire de sinucidere, eutanasia se dorește să fie o „instituție socială“ atît din punct de vedere politico-juridic (alegerea morții este un drept al individului; corelativ dreptului la viață, există dreptul la moarte al fiecărei persoane), cît și din punct de vedere economic (moartea fiind un „bun“ care poate fi livrat, în anumite condiții, la cererea clientului). Moartea voluntară devine, astfel, nu doar acceptată de societate, ci reglementată, normată, desfășurată în anumite condiții, programată, cumpărată și controlată.

Nu de puține ori s-a vorbit despre hedonismul societății europene actuale, despre eliberarea principiului plăcerii de sub apăsarea – angoasantă și terifiantă – a perspectivei morții. Or, pentru hedonistul zilelor noastre, ideea că există ceva care – orice ar face – îi scapă de sub control, îi limitează capacitatea de acțiune și, mai ales, îl face să sufere este inacceptabilă. Cum te mai poți bucura pe deplin de viață dacă în orice bucurie este înfiptă așchia lui memento mori, boldul morții și al perspectivei suferinței, fie ea și ultimă? Pentru omul zilelor noastre – alergic la orice formă de transcendență, homo deus cum i s-a spus –, moartea rămăsese singura alteritate insurmontabilă, limita absolută – a puterii sale, a averii sale, a libertății sale, a personalității sale. Desigur, medicii din zilele noastre sînt avocați excelenți care pot obține amînări ale punerii în execuție a condamnării noastre definitive și irevocabile. Dar nimic mai mult! În cele din urmă, fiecare dintre noi trebuie să-și „plătească obștescul tribut“ celui mai orb și mai inflexibil perceptor. Moartea este plata de care nimeni nu scapă, este impozitul pe care toată lumea trebuie să-l plătească, este „seama“ pe care o datorezi pentru simplul fapt că te-ai născut. Nu există alt fel de a plăti excursia pe tărîmul însorit al vieții decît moartea, sfîrșitul călătoriei coincide cu sfîrșitul călătorului.

O asemenea perspectivă este cît se poate de vexantă pentru omul întreprinzător și activ al zilelor noastre. El, care a dărîmat zeii și miturile, el, care l-a ucis pe Dumnezeu însuși, el, care și-a luat propria viață în mîini, el, cel liber să decidă cum să trăiască și cine să-l conducă și care poate hotărî cum să arate, dacă e femeie sau bărbat sau nici una din cele două, se confruntă cu această inacceptabilă transcendență imanentă propriului său corp, cu această limită „intim-străină“ (Gabriel Liiceanu), cu această contradicție identitară. Or, eutanasia este instituția prin care incontrolabilul morții este trecut în „puterea“ individului, moartea devine apropriabilă. Moartea este ultima proprietate pe care omul actual și-o poate cumpăra. Și, ca în oricare tranzacție similară, notarizarea este esențială: prezența martorilor, constatarea actului de voință și a lucidității celui în cauză. În urma acestui act, individul devine stăpîn pe veci asupra noii proprietăți dobîndite. Nicicînd împămîntenirea n-a avut un înțeles mai literal… Mai mult decît alte considerente, tocmai această similitudine cu achiziționarea unei proprietăți face atît de necesară asistența în cazul acestui tip de moarte voluntară.

Prefixul eu din cuvîntul „eutanasie“ (în greacă – bine, plăcut) spune prin el însuși foarte multe. Eutanasia este felul în care hedonistul zilelor noastre își închipuie că a „reușit“ unirea celor două teze contradictorii – eros și tanathos, plăcerea și moartea. De fapt, tensiunea diferenței radicale nu este în acest caz nici depășită dialectic, pe un nivel superior, nici acceptată, sfîșietor, ca „sinteză existențială“. În nici unul din sensurile ei, nu avem aici o sinteză, ci – cum ar spune Camus – este vorba despre anularea termenului opus. Din punctul de vedere al complexității, reducerea morții la plăcere este cel mai simplist și primitiv mod de a rezolva problema. Dar nu complexitatea este în discuție acum. Faptul că moartea trebuie să fie, în viziunea omului hedonist al zilelor noastre, plăcută, nedureroasă, ne arată că principiul plăcerii și-a dobîndit – chiar și prin fraudarea logicii – supremația în psihismul omului actual. Durerea, suferința, agonia sînt modurile prin care viața răspunde acestei absolute contraziceri a ei care este moartea. Deși intrinsecă vieții, moartea nu este și nu poate fi un act al vieții, așa cum își imaginează adepții eutanasiei. De aceea a vedea spectacolul eutanasiei este atît de răvășitor: ai pînă la capăt senzația că cel în cauză confundă pînă în ultima clipă moartea cu un fapt de viață, căci numai faptele de viață pot fi alese, moartea este fatalitatea absolută, deci, prin definiție, iese complet din registrul alegerii.

În același timp, eutanasia este, în mod inconștient,o formă naivă de exprimare a dorinței de imortalitate a unui om pe deplin secularizat. Privată de „atributele“ ei „tradiționale“: exterioritatea (moartea nu mai vine din afara mea, ci din mine), imprevizibilitatea (nu mă ia prin surprindere, ci o programez din timp), necesitatea (nu mai este fatală pentru că eu decid că vreau și cînd vreau să mor), moartea este – în imaginarul omului hedonist – „desființată“, abolită. De fapt, „moartea“ clasică, în tot ce avea ea mai înspăimîntător și mai hidos, nu mai există. Prin eutanasie devii, practic, nemuritor sau, mai precis, non-muritor.

Însă cel mai înfiorător lucru în problematica eutanasiei mi se pare tocmai implicarea celuilalt în administrarea morții. „Instinctele“ noastre fundamentale sînt atrofiate în ambele direcții: în cel care și cere moartea și în cel care i-o dă. Stă în natura noastră de oameni – de ființe vii, în cele din urmă – să fugim de moarte, să „perseverăm în existență“ și să încercăm salvarea oricărui semen aflat în pericol de moarte. Or, prin implementarea eutanasiei, sîntem „convinși“ să ne inhibăm reacția naturală de a sări în ajutorul celui care stă să moară – ruda noastră apropiată –, să-i acceptăm sfîrșitul, să vedem cum moare, la cererea sa, sub ochii noștri. Sinuciderea „asistată“ este o dublă sinucidere – a celui care „alege“ să moară și a celorlalți participanți la eutanasie.

Dezacordul fundamental cu moartea este subminat în cele două centre ale ființei umane: iubirea de sine și altruismul. Or, omul este om doar întrucît are înlăuntrul său, în mod conștient, acest dezacord total, insolubil, cu moartea. Moartea ne va învinge în cele din urmă pe fiecare în parte. Dar rămînem oameni numai într-atît cît continuăm să ne luptăm cu ea, în ciuda enormei, injustei sale superiorități. Nu întîmplător acel ultim fenomen al corpului nostru cotropit de moarte a fost numit agonie, luptă. Omul și orice ființă vie se luptă în mod natural pînă în ultima clipă, pînă la ultima picătură de energie și de sînge cu ceea ce constituie contrazicerea absolută a vieții, cu care deci, din principiu, este imposibil să cazi la un acord sau la pace. Între viață și moarte nu există termen mediu. Porțile vieții sînt bine zăvorîte pe dinăuntru. Moartea nu poate intra aici decît prin violență, brutal, prin cotropire. A încerca să-i deschizi calea din interior, pe lîngă faptul că este o iluzie, este un act contra naturii. Este o iluzie contra naturii. Viața nu poate face pact cu moartea, de la cele mai simple forme ale ei pînă la cele mai dezvoltate. Strivitoarei superiorități a morții îi corespunde o inflexibilitate totală a formelor de viață, oricît de fragile ar fi. Moartea este alteritatea absolută a vieții – nu există nici un „simț“ al ei, nici un „principiu“, nici o „amintire“. Orice formă de viață este, în această privință, oarbă și surdă, nu are nici un organ prin care să-i „perceapă“ întunericul și tăcerea. Conștiința morții este o formă paradoxală de cunoaștere (și poate originea oricărei cunoașteri): între obiectul cunoscut și subiectul cunoscător nu există nici un „punct de contact“, nici un „principiu“ comun și deci, propriu zis, nici o posibilitate de cunoaștere*. Conștiința morții emite o judecată universal-necesară pe temeiuri exclusiv empirice: „toți oamenii sînt muritori“ este o judecată a priori – a posteriori, o matematică a observației. În sfîrșit, conștiința morții este cea mai deplină conștiință a misterului. Toate încercările de a explica rațional moartea eșuează pentru că, așa cum bine zicea cineva, în logică nu există moarte. Orice pereche de ochi se deschide în lume nu se poate simți altfel decît eternă și necesară, existentă dintotdeauna și pentru totdeauna. Față de noi înșine, lumea însăși pare un accident secundar, de care – la nevoie – ne-am putea dispensa. Și cu toate astea, în același timp, noi, oamenii, știm că murim. Conștiința morții este evidența unei imposibilități, o certitudine ilogică, o judecată apodictic-absurdă. De aceea simplificarea acestei conștiințe, prin reducerea morții la un fapt de viață și la un act de voință, este un act de „dezertare“ din condiția umană. Nu poți face din tragedie un vodevil. Nu poți rîde și schimba glumițe pe patul de moarte…

Adepții eutanasiei fac mare caz de demnitate. Ei consideră că omul trebuie să moară demn, adică fără durere, suferință și degradare. Să le amintim, doar pentru a nu-și imagina că demnitatea au descoperit-o ei, că nu cu mult timp în urmă același concept avea o cu totul altă semnificație în contextul unei discuții similare. De exemplu, I. Kant considera că maximum de demnitate morală îl atinge ființa umană atunci cînd, nemaivînd nici o poftă, nici o dorință, nici o plăcere de a trăi, continuă totuși să trăiască. Continuă totuși să refuze tentația (înclinația) autosuprimării! Iată deci că demnitatea înseamnă, în contextul unei alte morale decît cea hedonistă, cu totul altceva.

Părinții și bunicii noștri ne învățau cu privire la posibilitatea sinuciderii: nu ai dreptul să-ți iei viața, nu ți-ai dat singur viața, nu poți să ți-o iei singur. M-a bulversat și m-a iritat această afirmație. Nu cumva eram mai îndreptățit să mi-o iau tocmai pentru că nu mi-am dat-o singur, nu puteam să o refuz tocmai pentru că nu o alesesem? Mi-am dat seama în timp că nu eu, ci ei aveau dreptate. Nu aveam acest drept – libertatea de alegere este atotcuprinzătoare, dar nu se poate exercita asupra ei înseși; pot alege orice, mai puțin capacitatea de alegere. Omul actual crede că și aparține în totalitate, că există o identitate absolută între el și el însuși. Or, acești părinți și bunici ne învățau că nu ne aparținem în totalitate nouă înșine, că avem doar drepturi de folosință limitate (și nu de proprietate) asupra vieții noastre, viață care vine de dincoace de noi și merge dincolo de noi. Era felul în care eram învățați, pe pielea noastră, despre transcendență, era felul în care ni se provoca senzația fizică a transcendenței.

Iar singura formă de trăire a transcendenței este antinomică, tainică și agonică. Comunicarea cu ceea ce nu ai nimic în comun nu se poate face decît prin rapt, prin violență, prin ieșire din sine. Prin moarte! 

* Freud a încercat, tîrziu și inutil, să găsească o întemeiere ontologică și gnoseologică a morții în subiect. E vorba de așa-numitele instincte ale morții, un termen contradictoriu, termen scos din joben pentru a putea „explica“, din reminiscențele unor scrupule ale idealismului subiectiv, apariția morții, căci – nu-i așa? – conform acestuia, tot ce există este, trebuie să fie întemeiat în „subiect“. 

Horia V. Pătrașcu este doctor în filozofie al Universității „Al.I. Cuza“ din Iași, cadru didactic la Departamentul de Științe Socio-umane din cadrul Universității Politehnice București. Cea mai recentă carte a sa este Terapia prin Cioran. Forța gîndirii negative (Editura Trei, 2014).

„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
În ochii ei era dragoste, multă dragoste
Cît de repede se petrecea totul, fără să analizezi, fără să-ți pui întrebări, fără să te gîndești la un viitor, erau ca niște fire care se înșiră, apoi se deșiră, ca o lumînare care se aprinde undeva în noapte, arde întîi viu, apoi mocnit și se stinge de la sine.
Un album studiu al bisericilor transilvane jpeg
Un album-studiu al bisericilor transilvane
Textul are sobrietate ştinţifică, devotament faţă de documentarea monumentelor şi a vieţii religioase care le-a modelat şi care s-a modelat, de-a lungul timpului, în jurul verticalei lor.
Theodor Pallady jpeg
Tiparul și Cartea cărților
Nu știu să se fi publicat la noi, pînă acum, o asemenea panoramă a edițiilor tipărite ale Sfintei Scripturi de pe orice meridian și în mai toate limbile cunoscute.
Zizi și neantul jpeg
În mulțime
Oamenii prezenți erau animați de entuziasm, dar de unul mai blînd, mai difuz.
Visez parcaje subterane jpeg
Visez parcaje subterane
Locuitorii la bloc ar trebui să-și privească cartierul ca pe propria curte și să lase mașinile la bulevarde, pentru a se bucura de natură.
Cu ochii n 3,14 jpeg
Cu ochii-n 3,14
Un bărbat de 60 de ani a mers la dentist pentru o plombă și a ajuns la urgență direct în operație, pentru că a înghițit capul frezei care-i scormonea dintele.
Oh salvie levănțică iasomie trandafir jpeg
Oh salvie levănțică iasomie trandafir
La început, l-am întîlnit pe Mircea Anghelescu ca profesor, în Amfiteatrul „Bălcescu“.
Zizi și neantul jpeg
Din mers, „mici” bucurii
Bucuria trece dincolo de tine și o-mpărtășești, involuntar în general, și celorlalți.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Privirea lui Chateaubriand
Memoriile au fost proiectate – cum altfel? – pentru posteritate, dar ca o voce de dincolo de mormînt.
Filosofie și muzică  Gabriel Marcel jpeg
Filosofie și muzică. Gabriel Marcel
Muzica este așadar, în mod primordial, nu un obiect al gîndirii, ci un mod al ei.
Cu ochii n 3,14 jpeg
Cu ochii-n 3,14
...mai mulți americani au murit înecați cu lăptuci decît mușcați de șerpi și de crocodili, combinat.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Speranța moare ultima?
Mereu m-am întrebat dacă speranța care poate aduce cu sine un soi de idealism în a privi lucrurile din jurul tău folosește într-adevăr la ceva.
O lume a poveștilor jpeg
O lume a poveștilor
Narativele care pot subjuga națiuni întregi nu sînt o invenție modernă – după cum afirmă psihiatrul Boris Cyrulnik, în cea mai recentă carte a sa, apărută luna trecută la editura Odile Jacob.
André Scrima: Ziua una şi a opta jpeg
André Scrima: Ziua una şi a opta
Lumina Paştilor: pe cea vizibilă în biserici şi pe străzi, ucrainenii nu şi-au putut-o îngădui; pe cea spirituală, religia patriarhului Kiril o insultă, o sufocă.
Theodor Pallady jpeg
Un Sisif în robă franciscană
Camus a fost doar martorul esențial al asprelor sale vremuri și, prin revolta contra absurdului, aproape un mărturisitor.
Zizi și neantul jpeg
Iarbă verde și obligativități
Avem tendința să ne complicăm puținele zile libere. Să le încadrăm în sisteme, să le tratăm ca pe unele de lucru în alt domeniu: cel al leisure-ului, al entertainment-ului.
Cu ochii n 3,14 jpeg
Cu ochii-n 3,14
Care ar fi playlist-ul ce v-ar alunga pe dumneavoastră de la o demonstrație?
Blocul, strada, etajul și apartamentul jpeg
Blocul, strada, etajul și apartamentul
În locul garajului a apărut un parc, la fel de lipsit de imaginație din punct de vedere urban ca și lamele de blocuri din spatele unității militare, dar care, cu zonele sale verzi, evoca peluza spălătoriei de steaguri.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Ce caută americanul în Europa?
Îmi dau seama că avem de toate aici, pe bătrînul nostru continent, micul nostru paradis terestru, că este (a fost... oare?) una dintre cele mai bune lumi posibile și că mi-ar trebui vreo cinci vieți ca să văd și să trăiesc tot.
E cool să postești jpeg
Discursul populist (sau cine mănîncă poporul?)
Prin compătimire, le este indus oamenilor un sentiment de victimizare care, mai apoi, este zgîndărit, pînă la transmutarea acestuia în furie.
Despre viața filosofului  Un scenariu inactual jpeg
Despre viața filosofului. Un scenariu inactual
În cazul filosofilor, atenția cu care le este citită și judecată biografia este mai mare decît în cazul scriitorilor sau pictorilor.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Roua învierii
Din prospețimea naturală a dimineții, roua trece în registrul auroral al vieții spirituale, care are nevoie de speranța eficace a începuturilor și a reînnoirii.
Zizi și neantul jpeg
Educație religioasă
În copilărie nu știam ce se serbează de Paști. Știam că se vopsesc ouă roșii și chiar, mai tîrziu, că vine Iepurașul.
Cu ochii n 3,14 jpeg
Cu ochii-n 3,14
Au apărut: artist multimedia, barista și expert în prăjirea cafelei.

Adevarul.ro

image
Colosul cenuşiu. Ce ascunde muntele de zgură, una dintre cele mai mari halde din România VIDEO
În vecinătatea combinatului siderurgic din Hunedoara, se află una dintre cele mai mari halde de zgură din România.
image
Un şofer a rămas fără permis şi a fost amendat după ce a sunat la 112 ca să anunţe că este şicanat în trafic
Un apel la 112 a luat o turnură neaşteptată pentru un bărbat de 37 de ani. Acesta apelase serviciul de urgenţă ca să anunţe că un şofer îl şicanează în trafic, pe raza comunei brăilene Viziru.
image
Afacere de milioane de euro lângă un radar ce comunică direct cu baza Deveselu. „Nu s-a cerut avizul MApN”
MApN a dat in judecată Consiliul Judeţean Dolj după ce a autorizat construirea unui depozit in zona radarului din localitatea Cârcea. Instalaţia militară este importantă pentru apărarea aeriană a României. În spatele afacerii stă chiar primarul din Cârcea.