Bullerby a fost ieri. Suedia după atentatul de la Stockholm
Comentatori din întreaga lume ne spun acum că Suedia și-a pierdut inocența, că această țară pașnică, o societate deschisă, nu mai există. E oare adevărat?
Vinerea trecută, un camion deturnat a intrat din plin în mulțimea de pe Drottninggatan din Stockholm, una dintre cele mai populare străzi comerciale ale capitalei suedeze, ucigînd patru persoane și rănind mult mai multe. Imaginile difuzate acum pe întregul mapamond ne amintesc de cele petrecute pe Promenade des Anglais din Nisa, la tîrgul de Crăciun din Breitscheidplatz, în Berlin, sau, cu numai cîteva săptămîni în urmă, pe Podul Westminster din Londra. Ceea ce s-a petrecut în Stockholm pare să fie un alt exemplu dur al noului terorism low-tech, în care autovehicule obișnuite sînt transformate în arme letale, în mîinile unor făptași singuratici, dar controlați de la distanță.
Ceea ce este înspăimîntător. Dar cînd corespondenți proaspăt sosiți sugerează că nimeni nu poate înțelege cum de s-a putut întîmpla așa ceva aici, în Suedia, o țară atît de deschisă și de cosmopolită, acest fapt nu face decît să arate cît de repede uităm.
În realitate, terorismul și violența politică au o lungă istorie în Suedia.
În 1973, parlamentul suedez a aprobat prima „lege a terorismului“ din țară. Doi ani mai tîrziu, un grup de croați afiliați mișcării fasciste postbelice Ustașa au atacat ambasada iugoslavă din Stockholm, l-au împușcat pe ambasador și l-au rănit pe secretarul acestuia. Un an mai tîrziu, cu ocazia unui incident de deturnare pe aeroportul din Bulltofta, simpatizanți Ustașa au cerut ca grupul croat să fie eliberat din închisoarea suedeză, ceea ce a determinat o comisie parlamentară să propună o nouă legislație.
În 1975, comandoul Holger Meins, un grup al Facțiunii Armata Roșie germane (FAR), a asediat ambasada Germaniei de Vest din Stockholm, solicitînd eliberarea unui număr de membri FAR din închisori vest-germane, printre care și Andreas Baader și Ulrike Meinhof. Înainte de a declanșa mai multe explozii, teroriștii au executat doi diplomați germani.
În 1986, prim-ministrul suedez Olof Palme a fost împușcat mortal în timp ce venea de la Grand Cinema, mergînd spre casă, pe strada Sveavägen din centrul Stockholmului – iar în 2003, Anna Lindh, succesoarea social-democrată a lui Palme și ministru de Externe, a fost asasinată într-un magazin universal, la numai cîteva străzi distanță de locul unde a avut loc recentul atac de vineri.
La începutul anilor 1990, teroristul de extremă dreaptă John Ausonius a împușcat, cu zece ocazii diferite, unsprezece oameni din Stockholm, cu toții imigranți, la origine. Unul a murit, restul de zece au suferit răni grave, dar au supraviețuit. Cunoscut în media ca „Omul laser“, Ausonius a inspirat mai mulți teroriști, printre care și Peter Mangs, care a împușcat numeroase persoane de culoare în Malmö, între 2009 și 2010; Anders Behring Breivik l-a elogiat, cu ocazia atacurilor din Oslo și Utøya din 2011, ucigînd 77 de persoane.
Apoi, în 2010, două bombe au explodat pe Drottninggatan, declanșate de cetățeanul suedez născut în Irak Taimour Abdulwahab – primul atacator sinucigaș cu bombă din Peninsula Scandinavă. De data aceasta, o coincidență – și pura neîndemînare a făptașului – au salvat Stockholm-ul de o tragedie majoră. Abdulwahab a reușit să se arunce în aer doar pe sine însuși.
Nici chiar succesiunea continuă de romane polițiste suedeze – de la Wallander, de Henning Mankell, la trilogia Millennium a lui Stieg Larsson – nu a reușit să altereze imaginea Suediei ca țară pașnică, oarecum naivă și total inocentă. Se pare că Europa și întreaga lume au nevoie de acest model neobișnuit de perfecțiune, rol jucat de scandinavi încă de pe vremea deceniilor de aur ale modelului suedez din anii 1950 și 1960.
Dar de cîte ori poți să îți pierzi virginitatea și să rămîi totuși virgin? Reacțiile din urma atacului de vineri au arătat că Suedia și-a învățat, oficial, lecția și că știe foarte bine că e doar o țară ca toate celelalte, departe de un Bullerby idilic și sigur.
Au trecut doar trei săptămîni de cînd SÄPO, poliția de securitate suedeză, a prezentat un raport care avertiza că un atac precum cel din Stockholm este foarte probabil. Poliția se pregătea, de fapt, exact pentru acest scenariu. Astfel încît nimeni nu a fost cu adevărat surprins atunci cînd atacul a avut loc. Dimpotrivă, toate planurile pregătite au fost implementate sistematic, ceea ce a dus la blocarea unei mari părți din centrul Stockholm-ului.
În același timp, hashtag-ul #OpenStockholm s-a răspîndit în rețelele de socializare atît de drage suedezilor. Cetățeni obișnuiți ai orașului și-au deschis casele și apartamentele pentru cei care nu au mai reușit să ajungă acasă în urma opririi trenurilor și metrourilor: un încărcător pentru smartphone, un loc la masă, o canapea pentru odihnă…
Populația Stockholm-ului s-a mîndrit cu această deschidere – pe bună dreptate. Este o atitudine care, departe de a fi naivă, face parte dintr-o viziune cît se poate de pragmatică asupra lumii. Scopul teroriștilor este polarizarea totală, divizarea societăților; ei vor să-i determine pe oameni să aleagă una dintre tabere, într-un război care nu lasă loc pentru altceva în afara acestui război. Teroriștii vor să elimine orice spațiu intermediar.
Să arăți o disponibilitate sfidătoare de a ajuta și o deschidere fundamentală către celălalt, către străin – la numai cîteva clipe după atac – înseamnă cu adevărat un act de rezistență.
În orice caz, cu adevărat naiv ar fi să credem că un act înspăimîntător de violență ca acela din 7 aprilie nu va lăsa urme în politică și în societate. Populiștii de toate culorile știu cum să folosească imaginile fricii și terorii.
„În sfîrșit“, a scris pe Twitter Alexandra Brunell, secretara lui Jimmie Åkesson, după atentatul precedent de pe Drottninggatan, din 2010. Åkesson este liderul partidului xenofob Democrații Suedezi, care ocupă 49 de locuri în Parlamentul suedez, adică 14%. Atacatorul sinucigaș de pe străzile Stockholm-ului a reprezentat pentru secretara lui, mai presus de toate, o oportunitate politică. Poate s-a spus despre acest tweet că ar fi odios, dar odioși sînt, fără îndoială, cei care vor să capitalizeze politic acest atac.
Pînă acum, cei mai mulți politicieni de vîrf s-au abținut să folosească din primul moment atacul ca pe un argument politic. Dar cît va dura asta? La fel ca și atacatorul din Berlin, Anis Amri – un tunisian care a cerut azil în Germania –, cel suspectat de atacul suedez, uzbecul Rakhmat Akilov, urma să fie expulzat. El a solicitat un permis de rezidență pe 10 noiembrie 2014. Solicitarea i-a fost respinsă pe 15 iunie 2016, ceea ce l-a determinat pe Akilov să intre în clandestinitate. Discuția despre ineficiența implementării ordinelor de expulzare abia a început.
La toamnă, în Suedia au loc alegeri parlamentare. Dar Democrații Suedezi – asemenea partidelor similare din alte țări – exercită deja acum o influență considerabilă asupra politicii suedeze, în vreme ce alte partide tind să-și adapteze parțial agenda, sperînd să își recîștige astfel alegătorii. Cu puțină vreme în urmă, Suedia a primit mai mulți refugiați ca oricare alt stat UE – pe departe. Astăzi, legile pentru acordarea de azil și imigrație ale Suediei – introduse de un guvern verde-roșu – se numără printre cele mai restrictive din Europa.
Va schimba atacul de la Stockholm, de pe Drottninggatan, Suedia? Probabil că da. Dar nu atît de mult cît își închipuie unii; schimbarea la care se gîndesc ei a avut deja loc. Se va schimba imaginea Suediei? Pesemne. Ar fi și timpul.
Carl Henrik Fredriksson, fost redactor șef al Ord&Bild – cea mai veche revistă culturală suedeză –, este co-fondator al site-ului Eurozine, al cărui redactor-șef a fost pînă în 2015.
traducere din limba engleză de Matei PLEȘU
Foto: Vienna Review
