La Sovata, „unde l-am cunoscut pe tata“

Am ajuns întîmplător la Sovata, după ce am plecat tîrziu din Cluj și am hotărît să petrecem o noapte undeva, pe drum. Astfel de popasuri neprevăzute au ceva din viața itinerantă pe care mi-am dorit-o dintotdeauna, mă duc cu gîndul la călătoriile din alte vremuri, cînd nu puteai parcurge mai mult de cîteva zeci de kilometri pe zi, caii de la trăsură trebuiau să se odihnească și să mănînce, așa că era musai să tragi la un han, iar în toate romanele pe care le-am citit hanurile erau niște stabilimente cu totul speciale, adunîndu-i laolaltă pe călători, cu poveștile lor. Însă în zilele noastre avem mașini (care, în România, tot nu pot parcurge mai mult de cîteva sute de kilometri pe zi, pentru că nu avem autostrăzi), în loc de hanuri avem moteluri și pensiuni pe marginea drumului, unde nu îndrăznești să te oprești pentru că nu-ți inspiră nimic bun, eventual o posibilă toxiinfecție alimentară (am pățit-o acum doi ani, tot într-o călătorie, și așa mi-am petrecut o noapte la spitalul din Alba Iulia), și mai avem și aplicații cu GPS care îți sugerează drumuri pitorești, dar ocolite, pînă la Sovata. Așadar, am ocolit în mod absurd vreo 80 de kilometri, pentru că GPS-ul ne-a scos de pe drumul național și ne-a dus de drumuri județene înguste și cîrpite, cînd dădeam peste indicatoare, mereu eram la 30 de kilometri de Tîrgu Mureș și aveam senzația că ne învîrtim în cerc. Totuși, am primit ceva în schimb – o imagine aproape completă a județului Mureș, cu drumuri aproape pustii, aruncate pe coasta dealurilor, cu păduri și văi din care se ridicau pîcle albăstrui, sate cu plăcuțe bilingve și terenuri de fotbal încropite la marginea satului, între ogoarele proaspăt semănate unde, pentru că era duminica, „se juca etapa“. Nici un peisaj din România nu mi se pare mai relaxant ca acela din Ardeal, unde cerul e nemărginit și foarte aproape, sprijinit parcă pe culmile acestor dealuri identice, aerul tremură ușor, te simți ca pe fundul unui ocean, te scufunzi pur și simplu în peisaj. Totuși, era duminică după-amiază, drumul nostru nu părea să aibă vreun capăt, deși „la dus“ puteam să jur că trecuserăm printr-un sat unde se vindeau colaci și mingi de plajă la tarabe improvizate – ce naiba să caute colacii în Ardeal?, mă întrebasem, pînă cînd am zărit indicatorul cu Sovata, 35 de kilometri, și m-am lămurit.

Abia după ce am trecut de Reghin, ne-am îndreptat spre munți și satele s-au rărit. Am traversat de mai multe ori o cale ferată în miniatură, o singură linie, precum cea din Orășelul Copiilor, pînă cînd ne-am intersectat cu mocănița de la Sovata. Apoi am intrat într-un sat obișnuit, însă împînzit de pensiuni de toate categoriile, majoritatea închise. Inițial, fusesem îngrijorată că nu vom găsi nici o cameră liberă pentru că a doua zi era 1 Mai și mă gîndeam că există și aici un exod precum cel de pe Valea Prahovei. Însă nu părea prea mare agitație, nici măcar după ce am trecut de sat și ne-am pomenit chiar în mijlocul stațiunii – strada principală, cu pensiuni îngrămădite de-o parte și de alta, prietenoase și zugrăvite în culori pastelate, cafenele, restaurante și, ca peste tot, tarabe cu de toate, de la șlapi turcești la suveniruri, fără să lipsească „magneții de frigider“, grupuri de turiști (în general, familii) îmbrăcați în treninguri, plimbîndu-se fără scop în sus și în jos și ronțăind porumb fiert, mașini parcate haotic și „la liber“ de-o parte și de alta a străzii, cu numere de Mureș, Bistrița, mai rar de Cluj, un zvon de muzică disco, hotelurile tipic comuniste, ca niște schelete de mamuți dezgropate recent, cu ferestre întunecate și balcoane fără veșnicele prosoape întinse la uscat, deci posibil fără mușterii, căci abia a început sezonul „la băi“. Era exact ce căutam, motivul pentru care insistasem să dormim la Sovata în loc de Sighișoara, care ne era mai în drum. Sentimentul de întoarcere în timp, atmosfera de stațiune din anii ’80 alterată cumva de comerțul de bazar al anilor ’90, însă nu suficient de mult ca să nu simți bucuria nedisimulată a celor veniți aici „la odihnă și tratament“, fără fițe de Sinaia, un imperiu al kitsch-ului „montan“ simpatic, de care mi-era dor. N-am fost niciodată într-o stațiune balneo-climaterică în copilărie, părinții mei alegeau sejururile „clasice“ – douăsprezece zile pe litoral, zece zile la munte, la gazda noastră de la Bușteni. Stațiunile balneo erau o lume în sine, pe care am ratat-o și acum e imposibil de recuperat – cele mai multe sînt în paragină, au dispărut de pe harta turistică, la Herculane, de pildă, m-am întristat pentru gloria de mult apusă a unui loc care arăta devastat, la Slănic Moldova, unde am ajuns întîmplător la începutul anilor 2000, n-am mai găsit mai nimic, doar îmi amintesc că m-am încăpățînat să beau din toate izvoarele minerale care mi-au ieșit în cale, doar cîțiva stropi de apă, cu un gust puturos, mai picurau din niște robinete ruginite, nimeni nu se mai trata acolo de nici o boală, hotelurile erau închise sau goale și reci, ca niște grote preistorice nelocuite. Oamenii muncii mergeau atunci „la băi“ cu bilete prin sindicat și locuiau pentru o săptămînă sau două în acele hoteluri mastodont cu baze de tratament, de multe ori aveau parte de o vacanță mizerabilă, cu servicii proaste, însă în acest mod toate aceste stațiuni erau ținute în mod artificial în viață, continuau să existe, la fel ca multe alte lucruri din comunism care păreau funcționale, însă, în realitate, erau „defecte“. După 1990, n-a existat nici o strategie la nivel național de reabilitare și promovare a acestor stațiuni, fiecare a supraviețuit cum a putut, au devenit, din destinații cunoscute, „stațiuni de interes local“, în anumite cazuri administrația locală n-a avut nici un interes să se implice, hotelurile au fost lăsate să se dărîme de la sine, în vreme ce în jurul lor apăreau cabanele de vacanță ale noilor îmbogățiți din zonă și astfel ei aveau la dispoziție „stațiuni“ cu circuit închis, fără să mai fie deranjați de „turiști“. Sovata, însă, m-a surprins în mod plăcut – a rezistat, ba chiar am înțeles că „e în curs de dezvoltare“, se deschid ștranduri noi și, la o primă impresie, și-a păstrat oarecum neștirbit farmecul de odinioară, din vremurile în care circulau tot soiul de mituri și anecdote pe seama acestui loc, precum „Sovata, locul în care l-am cunoscut pe tata“ și unde se concep copiii – stațiunea avea un renume în tratarea bolilor ginecologice, inclusiv sterilitate, iar orice sejur aici era și un prilej pentru relații nonconformiste, „de vacanță“.

Am intrat la întîmplare într-una dintre vile, ușa era larg deschisă, în holul în care ar fi trebuit să fie recepția mergea un televizor, dar n-am întîlnit pe nimeni. Prețurile erau afișate: 60 de lei camera (fără baie), 80 de lei camera (cu baie), „pentru cazare sunați la…“, precum și „După ora 22, vă rog păstrați liniștea!“. Am sunat și mi-a răspuns un tip cu accent și cu o pronunție poticnită în limba română (conform recensămîntului din 2011, 87,66% din localnici sînt maghiari, urmați de „minoritățile“ română și romă), ceea ce, după experiența minunată de la Sic, n-a putut decît să mă bucure. „Intrați prin camere și vedeți dacă vă convine… ca să nu vin pînă acolo degeaba!“ Am intrat ca la muzeu, erau OK chiar și cele fără baie, un strict necesar, luminoase și cochete. După zece minute a apărut un tip pe la 40 de ani, pe bicicletă. A promis că ne va face cald în cameră, deși pensiunea era pustie, în afară de noi se mai cazase doar o familie alcătuită din o bunică și doi copii. Am plătit, ne-a dat cheia de la cameră și pături groase just in case. Apoi ne-a recomandat cîteva locuri decente unde puteam mînca: „La noi, sezonul a început abia acum, de 1 Mai, terasele sînt închise, acolo vara se mănîncă ieftin și bine, vă așteptăm și la vară… am avut doar de Revelion deschis, ce iarnă grea o fost pe aici, pe la noi! Că tot se zice de încălzirea globală, dar la noi nu e… dacă vreți ceva specific, mergeți la «Dracula»… Dar nu vreți să puneți mașina în curte?“ Omul era amabil, fără să fie intruziv, acea ospitalitate nativă din Ar-deal care, din păcate, dispare treptat. N-am vrut „ceva specific“, așa că n-am mers la „Dracula“, ne-am oprit la „Ciuperca mică“, cu priveliște la lacul principal, Ursu, deși am fi putut rezolva problema cinei mult mai ușor – jumătate din turiștii care se aflau în stațiune se îndopau pe stradă cu niște langoși uriașe, cu smîntînă, usturoi și cașcaval. Pe terasa aglomerată a restaurantului se vorbeau, în egală măsură, româna și maghiara. Erau grupuri de oameni de vîrsta a treia care zăboveau cu orele în fața unui pahar cu vin, dar și multe cupluri, unele dintre ele nu aveau răbdare să aștepte, dacă în zece minute ospătarul nu le lua comanda, se ridicau și plecau. Un amurg cețos se lăsa peste lac, ploua mărunt, un soi de burniță, însă turiștii îmbrăcați în treninguri bleumarin își făceau conștiincioși plimbarea de seară în jurul lacului, înainte de distracția de seară.

La magazinul alimentar se cumpărau sticle de whisky care se potriveau cu vremea de afară, m-am bucurat că am găsit filtre pentru țigări, vînzătoarea, o unguroaică tînără, mi-a zîmbit într-un anume fel, își imagina că fumăm oareșce, deși noi aveam doar tutun obișnuit. Mai tîrziu, ploaia s-a oprit, am băut vin pe terasa pensiunii, cu proprietarul învîrtindu-se în jurul meu și întrebîndu-mă dacă nu mi-e frig, ca să-mi aducă o pătură, făcîndu-și de lucru, în timp ce bea bere din mai multe sticle desfăcute, plasate strategic în diverse locuri care îi erau la îndemînă. Brusc, am început să mă simt ca-n vacanță, deși nu era vorba decît de-o singură noapte, mi-am adus laptop-ul, am început să scriu ceva, pe la 11 muzica disco și agitația de pe stradă s-au potolit, s-a lăsat o liniște profundă care m-a învăluit odată cu starea de bine, așa că mi-am promis că mă voi întoarce la Sovata.

A doua zi dimineață, stațiunea era pustie, mașinile cu numere de Bistrița și de Mureș dispăruseră – mi-am dat seama că mulți veniseră „în plimbare“ pentru o singură seară, doar ca să mai iasă din casele lor, care probabil că nu erau departe de aici. Însă, pînă să plecăm spre București, au început să sosească alții, „tura“ de 1 Mai. Era soare și plăcut, mulți lîncezeau la terasa de pe malul lacului, cu cîte o cafea în față, vorbeau la telefon aproape în șoaptă, nu se strigau unii pe alții cu „măă“, „băă“ și „hai“, așa cum îmi imaginau că se întîmplă deja în jurul grătarelor de pe Valea Prahovei. Pînă să trecem de Brașov n-am întîlnit semne ale sărbătorii de 1 Mai, traficul a fost lejer, de duminică, poate că la ardeleni „nu se obișnuiește“. Cum am ajuns pe la Predeal, bară la bară, poliție și televiziuni care filmau coloana de mașini, am parcurs distanța Predeal-Sinaia într-o oră și jumătate, cu geamurile deschise pentru că se defectase aerul condiționat, inhalînd fumul de mici amestecat cu gaze de eșapament, întrebîndu-mă oare de ce toți acești „sudici“ dau năvală în mod disciplinat doar pe Valea Prahovei, la orice sărbătoare cu iz popular, îndeplinind an de an aceleași „ritualuri“ stupide, cînd, în fond, există locuri ca Sovata? Dar mai bine să nu știe de ele, poate le vin idei și le strică.

Foto: wikimedia commons