„Cine nu adună cu Mine risipeşte“

Există în Evanghelii vreo bază pentru a construi un spirit comunitar, o identitate religioasă, o ortodoxie? Se poate extrage un criteriu de distincție între cei dinăuntru și cei din afară? Întrebarea se izbește de portretul paradoxal al proorocului din Nazaretul Galileii, care sparge sistematic orice frontieră comunitară, socială și religioasă: laudă credința păgînilor (sutașul și femeia cananeancă) pe care de alt-fel îi vizitează în repetate rînduri (Tir și Sidon, Gadara, Samaria), își alege interlocutori privilegiați printre femei (Maria, sora Martei, Maria Magdalena, femeia samarineancă), vameși și o gamă largă de estropiați cărora societatea timpului le-a rezervat un semnificativ loc în marginea ei (orbi, șchiopi, surzi, leproși, demonizați), supune ritualul nevoilor și neputințelor omenești (Sabatul este pentru om), iar cînd este întrebat care sînt condițiile mîntuirii răspunde prin îndemnul de iubire față de Dumnezeu și de aproapele. Învățătura lui Hristos este universală prin absența unui conținut dogmatic limitativ. Și deodată cade ca o sentință versetul: „Cine nu adună cu Mine risipește“, care de fapt precizează prima parte a versetului 30, „Cine nu este cu Mine este împotriva Mea“. Piatră de poticnire pentru lectura unui Iisus ultraliberal. Evangheliștii Matei și Luca (Luca 11, 23) citează versetul în același context, în răspunsul la acuzația fariseilor că Iisus scoate demonii cu Beelzebul, căpetenia demonilor, și formulează imaginea opoziției radicale între două împărății. Între acestea trebuie operată alegerea. Imperativul acestei alegeri, al deciziei spirituale, se regăsește în ansamblul parabolelor receptivității și disponibilității, după cum le-a denumit Andrei Pleșu, al căror înțeles îl formulează cu maximă concizie astfel: „În universul parabolelor, nimeni nu e exclus în mod arbitrar și nedrept, dar nimeni nu e inclus în mod necondiționat.“^* Condiția este de a aduna cu Hristos.

Dar presupune această alegere adeziunea la un conținut dogmatic sau la un grup cultic, la un corp social, la o comunitate? Răspunsul vine la Marcu 9, 38-41: „Şi I-a zis Ioan: Învăţătorule, am văzut pe cineva scoţînd demoni în numele Tău, care nu merge după noi, şi l-am oprit, pentru că nu merge după noi. Iar Iisus a zis: Nu-l opriţi, căci nu e nimeni care, făcînd vreo minune în numele Meu, să poată, degrabă, să Mă vorbească de rău. Căci cine nu este împotriva noastră este pentru noi. Iar oricine vă va da să beţi un pahar de apă, în numele Meu, fiindcă sînteţi ai lui Hristos, adevărat zic vouă că nu-şi va pierde plata sa.“

Iar în Evanghelia după Luca 9, 49-50, răspunsul este formulat: „Nu l opriţi; căci cel ce nu este împotriva voastră este pentru voi“. În parte, contradicția dintre cele două răspunsuri către faresei și către Apostoli se rezolvă prin diferența între singular și plural. A fi cu Iisus este o decizie spirituală individuală, a fi cu grupul Apostolilor care-L urmează pe Iisus este o circumstanță omenească și temporală. Tema competiției și diversității în utilizarea darurilor divine apare deja într-un răspuns al lui Moise: „Atunci a alergat un tînăr şi i-a spus lui Moise, zicînd: «Eldad şi Medad profeţesc în tabără». Şi răspunzînd Iosua, fiul lui Navi, cel ales dintre apropiaţii lui Moise, a zis: «Domnul meu Moise, opreşte-i!» Moise însă i-a zis: «Nu cumva eşti gelos pe mine? O, de-ar fi toţi profeţi în poporul Domnului cînd Îşi trimite Domnul duhul peste ei!» Apoi s-a întors Moise în tabără, el şi bătrînii lui Israel.“ (Numerii 11, 27-29)

Manifestarea harului divin nu răspunde unei logici ierarhice, el este liber să sufle unde vrea. Există însă și situația în care adeziunea este mimată sau folosită ca alibi pentru consolidarea unui sistem de putere. Adeziunea la Hristos și beneficiul harului care rezultă presupun renunțarea la orice utilizare socială a acesteia. Puterea spirituală indică renunțarea la puterea socială. În finalul marii predici de pe Munte din Evanghelia după Matei, Iisus avertizează asupra pericolului falșilor prooroci, care deturnează puterea spirituală: „De aceea, după roadele lor îi veţi cunoaşte. Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri. Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am proorocit şi nu în numele Tău am scos demoni şi nu în numele Tău minuni multe am făcut? Şi atunci voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea.“ (Matei 7, 21-23)

Alegerea spirituală trebuie asumată adînc în sine. Apelul la numele lui Iisus ca la o formulă magică nu funcționează. În Faptele Apostolilor (19, 13) este relatată tocmai o asemenea încercare de uzurpare, în care fiii unui arhiereu Scheva pretind că alungă duhurile rele cu numele lui Iisus. Formula pe care o folosesc, de altfel, denotă distanța cognitivă: „Vă jur pe Iisus, pe Care-l propovăduieşte Pavel“. Demonii sînt primii care sesizează impostura și se răzbună.

Adeziunea nu are o expresie dogmatică și nu îmbracă forma unei solidarități de grup sau de practică cultică și spirituală, dar trebuie să și verifice profunzimea și sinceritatea tocmai prin îndepărtarea de orizontala raportării la grupul social și să păstreze numai verticala relației cu Iisus.

Confuzia planurilor, amestecul împărățiilor, slujirea la doi stăpîni sînt sursa smintelii: „Vai lumii, din pricina smintelilor! Că smintelile trebuie să vină, dar vai omului aceluia prin care vine sminteala.“ (Matei 18, 7). Adeziunea spirituală nu impune o demarcare socială sau micro-comunitară („Eu sînt al lui Pavel, iar eu sînt al lui Apollo, iar eu sînt al lui Chefa, iar eu sînt al lui Hristos!“, I Corinteni 1, 12), dar presupune o conștientizare interioară completă și puternică. Astfel, criteriul ortodoxiei hristice este întîlnirea personală cu Hristos, în ascunsul inimii, și se formulează ca mărturisirea lui Petru în răspuns la chemarea lui Hristos: „Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce ascultă cuvîntul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viaţă.“ (Ioan 5, 24) Pentru ca ortodoxia să devină publică și istorică a fost nevoie de reîntoarcerea spiritualului în social. Produsul acestei reîntoarceri s-a numit Noul Israel sau Biserica, iar rolul său istoric a fost de a aduna la Hristos toate neamurile, pînă la capătul pămîntului, dezvăluindu-le misterul întîlnirii personale. 

* A. Pleșu, Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste, Humanitas, 2012, p. 56. 

Petre Guran este dr. în istorie bizantină al École des Hautes Etudes en Sciences Sociales, cercetător la Institutul de Studii Sud-Est European al Academiei Române.

Foto: wikimedia commons