Atunci cînd dragonii din Ferentari scuipă foc

Publicat în Dilema Veche nr. 687 din 20-26 aprilie 2017
Atunci cînd dragonii din Ferentari scuipă foc jpeg

– despre corectitudinea politică –

Îmi amintesc aproape obsesiv o scenă din copilărie, din cei aproape 12 ani pe care mi i-am petrecut în comunism – eu și părinții mei mergînd pe stradă, călătorind duminica cu troleibuzele ticsite care veneau o dată la o oră spre Parcul Herăstrău sau în oricare alte ipostaze pașnice din spațiul public, care nu reprezentau aparent o amenințare pentru mica noastră familie, taică-miu înjurînd regimul sau pe Ceaușescu printre dinți, plecînd de la mici detalii din jur, iar maică-mea, speriată, trăgîndu-l de mînecă: „Taci, Antoane, că te leagă!“. Cred că e o situație prin care au trecut mulți din generația mea, copii pe atunci, și care într-un fel sau altul i-a marcat. Mama mi-a spus la un moment dat, în 1990, cînd publicase primul ei articol în Dreptatea, fără mari pretenții de jurnalism profesionist, cum era pe atunci, cînd orice cetățean își putea da cu părerea: „Ceea ce ați cîștigat voi, generația voastră, este în primul rînd libertatea de exprimare, libertatea de opinie pe care noi nu am avut-o zeci de ani…“. Cred că asta m-a determinat să scriu, să mă exprim și am găsit la Dilema veche un spațiu mai mult decît decent, unde nu mi s-a cenzurat niciodată un rînd, chiar dacă colegii mei de redacție aveau alte opinii.

Însă, în ultimii ani, simt că această libertate de opinie ar putea să-mi fie cumva îngrădită, dar nu într-un mod direct – scriu în continuare așa cum vreau și ce vreau, însă într-un mod parșiv și indirect care îmi amintește într-un mod absurd tot de comunism, pentru că alte repere de îngrădire sau de excludere din „ceea ce trebuie să fie, pentru că spunem noi“ nu am. Iar această îngrădire o identific cu modul intolerant și abuziv în care corectitudinea politică începe să se manifeste și la noi. Nu știu mai nimic despre corectitudinea politică (nu este domeniul meu), s-au scris tomuri despre ea, în ultimele decenii, în principiu mi se pare o idee pozitivă, ca multe altele (multe idei aparent pozitive s-au transformat în dezastre, nu-i așa?), îi admir pe oamenii care luptă pentru „cauză“, adică accept și forma de activism, însă nu atîta timp cît cei care sînt cu un pas în afara „cauzei“, care au abordări diferite, devin niște dușmani și trebuie puși la zid.

În fine, să revin tot la exemple concrete. Pentru că scriu pentru copii de cînd mă știu, anul trecut m-am implicat într-un proiect legat de copiii care locuiesc în cartierul Giulești-Sîrbi, o margine a Bucureștiului unde nu ajunge niciodată nimeni pentru că nu are o ieșire nici măcar spre o reședință județeană. Copiii romi și români învață laolaltă în școala din cartier, sînt cam jumi-juma. Pentru străinii care vin să facă acolo proiecte „de integrare“ (fiindcă asta sînt în fond, oricum s-ar numi ele), nu există conflicte, viața de acolo se desfășoară într-o armonie „perfectă“ între cele două etnii. Însă toți acești copii au un numitor comun, dincolo de corectitudinea politică – sărăcia. Sînt copii fără șanse, pentru care ar trebui să se facă ceva. Noi am făcut niște jocuri creative, i-am ajutat să se exprime într-un fel, deși știu că genul ăsta de proiecte au o doză de ipocrizie – nu poți, de pildă, să rezolvi situația legată de spațiul locativ al unei familii formate din 11 persoane, mamă, tată și opt copii, cu rezultate excelente la învățătură, care stau într-o garsonieră și împart spațiul în funcție de necesitățile fiecăruia, adică fata care dă Bac-ul anul ăsta rămîne în casă să învețe, iar frații mai mici sînt „exilați“ afară pe toată perioada verii, la joacă, pentru ca sora respectivă să poată învăța. Am făcut niște interviuri cu copiii și am observat multe animozități, lucruri care nu pot fi spuse așa, oricum și oricui – un puști foarte blond și foarte mic, venit în cartier de undeva de la țară, cu părinții lui, spunea încontinuu că-și dorește ca „ceilalți copii să fie mai buni“, „să nu mai existe bătaie“ etc. Dacă eu aș fi fost psihologul acelui puști, aș fi spus că e traumatizat, însă rolul meu era cu totul altul. Copiii romi păreau mai adaptați vieții „de cartier“. Băieții își doreau în general să fie fotbaliști, fetele coafeze sau cîntărețe – un moment important din viața fetițelor rome a fost nunta sau botezul unei rude mai înstărite, unde l-au cunoscut pe Salam sau pe un alt boss al manelelor. Input-ul creativ al proiectului a fost o cărticică, un BD inspirat din viața acestor copii. Și așa a apărut „De unde ești? Din Giulești“, o poveste desenată în care rolul principal imaginat de mine a fost al unui copil rom din cartier, cu desenele lui Alexandru Ciubotariu. De ce rom și nu român? – m-am întrebat atunci, din moment ce copiii cu care am lucrat erau din ambele etnii. Răspunsul e simplu – pentru că banii se obțin pentru minoritate, nu pentru majoritate, deși copiii aceia erau exact în aceeași situație de sărăcie lucie și de lipsă de perspective. Nu vreau să intru în discuții legate de cît, cum și ce se cheltuiește pe problema de integrare a romilor, cum se „hrănesc“ zeci de asociații pornind de la astfel de fonduri, fără să facă, de fapt, nimic.

Proiectul a ieșit bine și a adus după el un altul care suna din nou bine, în principiu – o carte pentru copii care „să exprime diversitatea“. Pentru un autor pentru copii, o astfel de carte e o provocare, sînt o grămadă de „cîntice țigănești“ care pot fi exploatate, plus că mi-a venit automat în minte situația întîlnită în mai multe basme populare – „țiganul“ care îi aține calea lui Făt-Frumos ce tocmai a omorît balaurul și pe drumul spre casă adoarme, iar el îi fură limbile din tolbă și se prezintă drept un fals erou. Cum ar fi să spui povestea din perspectiva „țiganului“? Lucrurile astea nu s de ieri, de azi, fac parte dintr-o mentalitate colectivă care durează de veacuri – în mitologia populară, „țiganul“ era inclusiv cel care fura copii și cu care își speriau mamele pruncii înainte de culcare. Și, de aceea, subiectul este atît de sensibil. Însă pentru proiectul ăsta, care ar fi trebuit „să exprime diversitatea în literatura română pentru copii“, banii veneau din SUA (dintr-un fundraising), țara corectitudinii politice asumate, așa că perspectiva era calpă. Orice, numai cu romi să fie… din nou, cît de mult contează un context istoric, anumite lucruri asumate, mentalități care durează de generații? No way, dacă Făt-Frumos e rom, e probabil bine, ne-am mai atins un obiectiv și l am bifat. Fără să te gîndești că o astfel de carte și altele asemeni ei (la „bazarul“ ad-hoc din Giulești, primele obiecte care s-au luat de către copii au fost cărțile aduse de mine de la Editura Arthur) ar putea să schimbe mentalitatea unor generații. Așadar, m-am implicat, oarecum cu inima îndoită despre cît de „corect politic“ ar trebui să fie rezultatul în acest proiect cu cartea, dar sperînd că voi putea să evit toate aceste clișee și că voi scrie o carte sinceră. Așa am ajuns la o școală din Ferentari, cea de unde a plecat Toto în călătoria lui cinematografică și unde am cunoscut o pe Maria, o femeie onestă care se dedică acestor copii, români și romi, care de cele mai multe ori stau într-un after-school pentru o felie de pîine cu salam și un măr. Mi-am petrecut aproape de trei ore cu cei mai atașanți copii pe care i-am întîlnit în multiplele mele vizite prin școlile din țară, în calitate de autor pentru copii. Fetițe care se lipesc de tine și-ți fac codițe, băieței stingheri care vor să se bage în seamă (la 9 ani nu au încă atitudinea aia de masculi dominanți care apare în adolescență), copii care își pot imagina că pe Aleea Livezilor, cea mai cumplită vecinătate din Ferentari, se înalță castele de cleștar, iar din asfaltul plin de gropi ies la suprafață dragoni. Și intrînd în poveștile lor încropite ad-hoc, mi-am dat seama că scopul pentru care am venit eu aici e unul fals – „proiect de diversitate în literatura pentru copii“, ce înțeleg acești copiii din asta? Cu ce se aleg, pînă la urmă? Sînt atîția bani irosiți prin diferite formule birocratice și/sau creative pentru a face ateliere, a stabili obiective, a avea un produs/input creativ, adică o minunată carte care nu ține de foame, dar care se exprimă „corect politic“… cînd, în fond, tot ce contează pentru acești copii este un pic de afecțiune și de încredere? Contează să vină un om din afară oarecum realizat profesional și să le spună: „Hai că puteți!“

Dar să revenim la tema principală a articolului, care este corectitudinea politică. În ultimii ani, tot felul de asociații, comisii și comitete trimit aplicații pentru „inepuizabile“ fonduri europene și nu numai, în care cuvîntul „rom“ este cheia succesului. Poți obține bani pentru orice „invenție“ creativă legată de așa-zisele comunități de romi, fără să le schimbi viața acestora prin nimic. Poți să-i filmezi din toate unghiurile (și ei sînt autentici în fața camerei, au un talent nativ!), să scrii cărți în limba lor și pentru copiii lor, să-i duci la școală pe adulți pentru două luni (alfabetizare), cît ține proiectul, și dup-aia să-i trimiți acasă. Toate aceste proiecte nu țin, de fapt, de apropierea față de acești oameni, diferiți de majoritate, ci de o oportunitate a celorlalți, în general a majorității, de a cîștiga bani de pe urma lor. Și totul are legătură, de fapt, cu această corectitudine politică, interpretată „curat“, cu fraze de manual și cu doctorate obținute pe la universități americane pe holurile cărora portrete ale lui Shakespeare se înlocuiesc cu cele ale unor scriitori africani, doar pentru culoarea diferită a pielii, nu neapărat pentru valoarea lor. Iar opera lui Mark Twain „se cere“ modificată, pentru desființarea cuvîntului negro, așa cum noi, cei de aici, nu mai avem voie să pronunțăm în spațiul public cuvîntul „țigan“, chiar dacă am crescut folosindu-l frecvent și nu într-un mod peiorativ, ci pentru că „pe vremea noastră“ nu exista termenul corect politic „rom“. Mie, de pildă, un om care de cînd se știe lucrează cu textul și e îndrăgostit de limba română, îmi place mult cuvîntul „țigan“ – e suculent, exotic, sălbatic, are o istorie și e plin de sensuri –, în vreme ce „rom“ e artificial. Faptul că nu mă mai pot folosi de „țigani“ în ceea ce scriu fără să stîrnesc coruri de lamentații și acuzații de rasism mi se pare o nedeptate, însă astăzi orice opinie în afara „cauzei“ e discutabilă și detestabilă. Cei intoleranți sîntem noi, „majoritatea“, din principiu.

Am fost exclusă din proiectul legat de cartea pentru copii înainte ca el să înceapă. Am primit un e-mail în care mi s a spus că nu „corespund“ pentru că, în urmă cu cîțiva ani, am publicat un articol în Dilema veche în care mi-am permis să i numesc pe romi țigani. Dar și pentru că mi-am permis să-i descriu pe țiganii din mahalaua mea – cei de pe Precupeții Vechi, Episcop Radu, Radovici. „Mahala“ în care locuiesc și acum și beau bere la pet cu nea Gică atunci cînd își scoate masa în stradă și-mi zice „Vecino, nu servești ceva cu noi?“, iar celor de pe Viitorului, care lasă gunoaiele în stradă, le spun „Cam mizerie ați făcut pe aici!“, iar ei îmi răspund „Lasă, domnișoară, că vine gunoiul mîine… nu vedeți ce lună plină s-a lăsat… ta-ram-tam-tam“ și bat ritmul în sticlele goale de pet, iar puștanii se pupă pe colțul de la Precupeți de parcă ar veni sfîrșitul lumii, în vreme ce țigănușii de 3-4 ani de pe Episcop Radu îți ațin calea și își cer „taxa de trecere – 1 leu“, iar tu le zîmbești și te gîndești că, dacă nu se face ceva concret pentru co­piii ăștia acum, mîine e posibil să-ți ceară taxă de protecție 100 de lei. Însă da, dacă gîndești așa, ești categoric „rasist“. Așa cum ești „rasist“ pentru că îți închizi ferestrele cînd pleci de acasă, fiindcă știi că Micul Mario a furat laptop-uri și tablete din casele oamenilor din cartier, iar Micul Mario e doar un golan dintr un cartier amestecat. Ești „rasist“ atunci cînd observi diferențe pentru că, din păcate, oamenii nu-s la fel, ca-n comunism, și e bine să fie diferențe, pentru a ne raporta și noi la unii și la alții, de pildă la americani, la francezi, la indieni, la turci, la chinezi, la țigani, ca să ne dăm seama pe ce lume trăim, de fapt. Și e bine ca și ei să se raporteze la noi, iar pentru asta nu avem nevoie de proiecte „de integrare“. Dacă spui că „românii fură“ e OK, ei aparțin majorității și pot fura cît vor, însă faptul că doar aduci în discuție posibilitatea că țiganii ar putea „să fure“ este deja o dovadă de rasism și o „crimă împotriva umanității“. Așadar, am fost eliminată strategic din proiectul cu cartea pentru copii deoarece aveam o bubă la „dosar“, pentru că trăiesc într-o vecinătate în care există întîmplător și (niște) țigani pe care nu i-am descris conform „manualului“ – o comunitate minunată de romi în curs de integrare. Între timp, s-a luat legătura cu o altă autoare pentru copii cu „un dosar mai curat“. Asemănarea acestor atitudini cu cele pe care doar le-am intuit în regimul comunist, fiindcă din fericire eram prea mică pentru a înțelege răul în profunzimea lui, mă năucește și mă face să mă întreb dacă chiar am cîștigat în urma căderii comunismului o oarecare libertate de exprimare. Însă e foarte ușor să-ți închipui așa-zise proiecte creative care presupun „diversitatea“ din America, din Canada sau din alte țări multi-culti, fără să cunoști deloc realitățile de aici. E chiar și mai ușor, ca asociație locală, să obții bani închizînd ochii, intențiile tale fiind în principiu unele oneste.

Totuși, gîndul meu a rămas la copiii de la școala din Ferentari, pe care n-am avut șansa să-i cunosc mai bine, aparținînd ambelor etnii și, de fapt, Bucureștiului, într-o margine nefericită a lui, atît de atașanți și de dornici de a veni cineva „din afară“ pentru a le spune o poveste. Ce facem cu ei?

Foto: M. Lazarevski, flickr

Cea mai bună parte din noi jpeg
Prietenia între femei – un mit?
Marile bucurii și marile tristeți le cam ducem de unii singuri.
Zizi și neantul jpeg
Zăpadă și săpuneală
Săpuneala era, negreșit, un mini-ritual pre-sexual.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Diete și cîteva gînduri despre nutriție
● Orice dietă implică renunțarea la alcool. Eu nu beau decît vin, dar e bună și o bere. Pînă aici! Nu vreau să fiu un om slab, sănătos, dar trist.
E cool să postești jpeg
Cînd aduci munca acasă
Există, bineînțeles, avantaje clare ale muncii de acasă. Și pentru angajați, și pentru angajatori.
p 20 Kierkegaar WC jpg
Maestrul Kierkegaard
Într-o anumită împrejurare, Wittgenstein a observat: „Un gînditor religios onest este ca un funambul.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Ineditele lui Eliade
E un eveniment care, sper, i-ar fi plăcut lui Eliade, pentru că e o confirmare a importanței arhivei pe care o evoca recurent, aproape obsesiv, în jurnalele sale, știind ce a lăsat în ea.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Dialog între un tată și un fiu (la vîrsta inocenței), în autobuz. Tatăl: „Merg să-i iau lu’ mami ceva.“ Fiul: „Ce?“ Tatăl: „Niște cizme.“ Fiul: „De ce?“ Tatăl: „Nu, că nu găsesc.“ Memorabil. (D. S.)
Cea mai bună parte din noi jpeg
Cînd v-ați simțit singuri ultima dată?
Te poți simți însingurat într-o mare de oameni, dacă relațiile cu ei nu sînt potrivite.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Cum se pleca în State în anii ’90?
Astfel, exemplele pot continua, căci românul, odată ajuns cetăţean american, face tot posibilul să-şi uite limba şi obiceiurile, dar năravurile şi le păstrează.
E cool să postești jpeg
Vînzătorul nostru, stăpînul nostru
Rămîne însă o întrebare: politețea, grija, respectul sînt oare condiționate de bani sau derivă din calitatea umană?
p 20 jpg
Incultură religioasă şi incultură universitară
Numeroasele miniaturi ilustrative preiau, alături de modele musulmane, imagistică de tip budist chinez şi creştin bizantin.
Theodor Pallady jpeg
Un iluminist evreu în Țara Românească
Cronica relațiilor dintre români și evrei a fost uneori armonioasă, alteori convulsivă și tragică, în funcție de contexte sociale, dinamici ideologice și evoluții geopolitice inevitabil fluctuante.
index jpeg 3 webp
Cîtă nefericire în urbea lui Bucur!
La noi, aici, în București și în anul de grație 2023, sub ce pictăm oamenii sfîșiați, absurd, de haite, pe cîmpurile năpădite de buruieni ale unui oraș care agonizează fără să o știe?
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Cehoaica Vera Czernak n-a mai suportat infidelitățile soțului ei, așa că într-o zi a decis să se arunce de la balcon. A căzut exact peste soțul ei care tocmai se întorcea acasă. El a murit, ea a supraviețuit.
Cea mai bună parte din noi jpeg
„Ei fac din noapte ziuă ş-a zilei ochi închid”
După ce vorbeam, mă culcam la loc. Nu i-am zis niciodată, dar se pare că știa. Mai tare decît cronotipul (și decît majoritatea lucrurilor) rămîne iubirea, se pare.
Zizi și neantul jpeg
Dimineți de iarnă
Mă făcea să simt că pămîntul nu-mi fuge de sub picioare. Că lucrurile pot avea sens și pot fi la locurile lor.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
La munca de jos
Oare n-ar trebui, la vîrsta lor, să plece în niște excursii ca să vadă lumea, să-și cumpere autorulote cum fac pensionarii din Germania, să-și petreacă revelioanele prin insule cu o climă mai blîndă?
E cool să postești jpeg
Bătaia e ruptă de rai – chipuri ale răului
Grăitoare pentru acest comportament defensiv este, de altfel, și zicala românească „Bătaia e ruptă din rai”, în fapt, o legitimare a violenței.
p 20 WC jpg
Democrația și Biserica în secolul XXI
Așa cum participarea demos-ului la viața cetății e însăși democrația, participarea laicatului la viața Bisericii e însuși creștinismul.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Benedict al XVI-lea
Aproape intactă mi-a rămas, după zece ani, amintirea ultimei slujbe pe care a prezidat-o la San Pietro, în Miercurea Cenușii.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
La știrile TV, imagini dintr-un supermarket și apoi opinia unei fete de la carne, despre cum mai merge vînzarea acum, după ce s-a încheiat iureșul sărbătorilor: „E foarte scăzută un picuț“. (D. S.)
Cea mai bună parte din noi jpeg
Comoara e pretutindeni
Încerc să împing frica mult în fundul rucsacului, undeva între sacul de dormit și polarul de rezervă, amintindu-mi că o să fie vocală, dar n-o s-o las să conducă.
Zizi și neantul jpeg
Tache și cenușiul
Interesant e că pînă și în amintitrile mele culoarea paltonului său a rămas incertă: uneori mi-l amintesc gri, alteori negru.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Cabana Caraiman
Nicăieri nu am simțit un munte mai sălbatic decît la cabana Caraiman, simți hăul, abruptul, aproape de tine țopăie caprele negre.

Adevarul.ro

image
Misterioasa moarte de la Sanremo. Iubitul cântăreței Dalida, găsit împușcat în cap, în camera de hotel VIDEO
Cazul a șocat Italia în anii ʼ60, dar a fost clasat ca sinucidere. Peste 40 de ani, poliția a reluat investigația, dar misterul încă persistă.
image
Fumatul interzis minorilor în spații publice. Proiectul, adoptat de Senat
Inițiativa legislativă a fost adoptată tacit de Senat, luni, iar aceasta prevede că minorii nu mai pot fuma în parcuri, pe drumurile publice sau alte zone publice, fiind pasibili de amenzi până la 500 de lei.
image
Primul moment al cutremurului din Turcia, surprins de camera unei mașini VIDEO
Primul moment al celui de-al doilea seism din Turcia a fost întregistrat de camera de bord a unei mașini. Imaginile sunt de-a dreptul cutremurătoare. Șoferul a văzut cum, în jurul său, oamenii aleargă disperați în stradă, iar clădirile încep să se prăbușească.

HIstoria.ro

image
Aventurile Reginei Maria, o traumă pentru tânărul prinț Carol
Nașterea lui Carol, primul copil al cuplului princiar Ferdinand-Maria, pe 15 octombrie 1893, a fost un prilej de mare bucurie pentru țară, familia regală și Regele Carol I, dar mai puțin pentru tânăra mamă.
image
Consecințele bătăliei de la Stalingrad
După capitularea Corpului XI Armată, timp de câteva zile, avioane de recunoaștere germane au continuat să efectueze zboruri deasupra Stalingradului pentru a descoperi eventualele grupuri de militari germani care încercau să scape și de a le parașuta provizii.
image
Joseph Pulitzer, jurnalistul născut pe malul Mureşului, care a făcut istorie în Statele Unite
Premiile Pulitzer, cele mai prestigioase distincții ale jurnalismului american, au fost acordate pentru prima dată în 1917, la inițiativa jurnalistului de origine maghiară Joseph Pulitzer.