Atunci cînd dragonii din Ferentari scuipă foc

– despre corectitudinea politică –

Îmi amintesc aproape obsesiv o scenă din copilărie, din cei aproape 12 ani pe care mi i-am petrecut în comunism – eu și părinții mei mergînd pe stradă, călătorind duminica cu troleibuzele ticsite care veneau o dată la o oră spre Parcul Herăstrău sau în oricare alte ipostaze pașnice din spațiul public, care nu reprezentau aparent o amenințare pentru mica noastră familie, taică-miu înjurînd regimul sau pe Ceaușescu printre dinți, plecînd de la mici detalii din jur, iar maică-mea, speriată, trăgîndu-l de mînecă: „Taci, Antoane, că te leagă!“. Cred că e o situație prin care au trecut mulți din generația mea, copii pe atunci, și care într-un fel sau altul i-a marcat. Mama mi-a spus la un moment dat, în 1990, cînd publicase primul ei articol în Dreptatea, fără mari pretenții de jurnalism profesionist, cum era pe atunci, cînd orice cetățean își putea da cu părerea: „Ceea ce ați cîștigat voi, generația voastră, este în primul rînd libertatea de exprimare, libertatea de opinie pe care noi nu am avut-o zeci de ani…“. Cred că asta m-a determinat să scriu, să mă exprim și am găsit la Dilema veche un spațiu mai mult decît decent, unde nu mi s-a cenzurat niciodată un rînd, chiar dacă colegii mei de redacție aveau alte opinii.

Însă, în ultimii ani, simt că această libertate de opinie ar putea să-mi fie cumva îngrădită, dar nu într-un mod direct – scriu în continuare așa cum vreau și ce vreau, însă într-un mod parșiv și indirect care îmi amintește într-un mod absurd tot de comunism, pentru că alte repere de îngrădire sau de excludere din „ceea ce trebuie să fie, pentru că spunem noi“ nu am. Iar această îngrădire o identific cu modul intolerant și abuziv în care corectitudinea politică începe să se manifeste și la noi. Nu știu mai nimic despre corectitudinea politică (nu este domeniul meu), s-au scris tomuri despre ea, în ultimele decenii, în principiu mi se pare o idee pozitivă, ca multe altele (multe idei aparent pozitive s-au transformat în dezastre, nu-i așa?), îi admir pe oamenii care luptă pentru „cauză“, adică accept și forma de activism, însă nu atîta timp cît cei care sînt cu un pas în afara „cauzei“, care au abordări diferite, devin niște dușmani și trebuie puși la zid.

În fine, să revin tot la exemple concrete. Pentru că scriu pentru copii de cînd mă știu, anul trecut m-am implicat într-un proiect legat de copiii care locuiesc în cartierul Giulești-Sîrbi, o margine a Bucureștiului unde nu ajunge niciodată nimeni pentru că nu are o ieșire nici măcar spre o reședință județeană. Copiii romi și români învață laolaltă în școala din cartier, sînt cam jumi-juma. Pentru străinii care vin să facă acolo proiecte „de integrare“ (fiindcă asta sînt în fond, oricum s-ar numi ele), nu există conflicte, viața de acolo se desfășoară într-o armonie „perfectă“ între cele două etnii. Însă toți acești copii au un numitor comun, dincolo de corectitudinea politică – sărăcia. Sînt copii fără șanse, pentru care ar trebui să se facă ceva. Noi am făcut niște jocuri creative, i-am ajutat să se exprime într-un fel, deși știu că genul ăsta de proiecte au o doză de ipocrizie – nu poți, de pildă, să rezolvi situația legată de spațiul locativ al unei familii formate din 11 persoane, mamă, tată și opt copii, cu rezultate excelente la învățătură, care stau într-o garsonieră și împart spațiul în funcție de necesitățile fiecăruia, adică fata care dă Bac-ul anul ăsta rămîne în casă să învețe, iar frații mai mici sînt „exilați“ afară pe toată perioada verii, la joacă, pentru ca sora respectivă să poată învăța. Am făcut niște interviuri cu copiii și am observat multe animozități, lucruri care nu pot fi spuse așa, oricum și oricui – un puști foarte blond și foarte mic, venit în cartier de undeva de la țară, cu părinții lui, spunea încontinuu că-și dorește ca „ceilalți copii să fie mai buni“, „să nu mai existe bătaie“ etc. Dacă eu aș fi fost psihologul acelui puști, aș fi spus că e traumatizat, însă rolul meu era cu totul altul. Copiii romi păreau mai adaptați vieții „de cartier“. Băieții își doreau în general să fie fotbaliști, fetele coafeze sau cîntărețe – un moment important din viața fetițelor rome a fost nunta sau botezul unei rude mai înstărite, unde l-au cunoscut pe Salam sau pe un alt boss al manelelor. Input-ul creativ al proiectului a fost o cărticică, un BD inspirat din viața acestor copii. Și așa a apărut „De unde ești? Din Giulești“, o poveste desenată în care rolul principal imaginat de mine a fost al unui copil rom din cartier, cu desenele lui Alexandru Ciubotariu. De ce rom și nu român? – m-am întrebat atunci, din moment ce copiii cu care am lucrat erau din ambele etnii. Răspunsul e simplu – pentru că banii se obțin pentru minoritate, nu pentru majoritate, deși copiii aceia erau exact în aceeași situație de sărăcie lucie și de lipsă de perspective. Nu vreau să intru în discuții legate de cît, cum și ce se cheltuiește pe problema de integrare a romilor, cum se „hrănesc“ zeci de asociații pornind de la astfel de fonduri, fără să facă, de fapt, nimic.

Proiectul a ieșit bine și a adus după el un altul care suna din nou bine, în principiu – o carte pentru copii care „să exprime diversitatea“. Pentru un autor pentru copii, o astfel de carte e o provocare, sînt o grămadă de „cîntice țigănești“ care pot fi exploatate, plus că mi-a venit automat în minte situația întîlnită în mai multe basme populare – „țiganul“ care îi aține calea lui Făt-Frumos ce tocmai a omorît balaurul și pe drumul spre casă adoarme, iar el îi fură limbile din tolbă și se prezintă drept un fals erou. Cum ar fi să spui povestea din perspectiva „țiganului“? Lucrurile astea nu s de ieri, de azi, fac parte dintr-o mentalitate colectivă care durează de veacuri – în mitologia populară, „țiganul“ era inclusiv cel care fura copii și cu care își speriau mamele pruncii înainte de culcare. Și, de aceea, subiectul este atît de sensibil. Însă pentru proiectul ăsta, care ar fi trebuit „să exprime diversitatea în literatura română pentru copii“, banii veneau din SUA (dintr-un fundraising), țara corectitudinii politice asumate, așa că perspectiva era calpă. Orice, numai cu romi să fie… din nou, cît de mult contează un context istoric, anumite lucruri asumate, mentalități care durează de generații? No way, dacă Făt-Frumos e rom, e probabil bine, ne-am mai atins un obiectiv și l am bifat. Fără să te gîndești că o astfel de carte și altele asemeni ei (la „bazarul“ ad-hoc din Giulești, primele obiecte care s-au luat de către copii au fost cărțile aduse de mine de la Editura Arthur) ar putea să schimbe mentalitatea unor generații. Așadar, m-am implicat, oarecum cu inima îndoită despre cît de „corect politic“ ar trebui să fie rezultatul în acest proiect cu cartea, dar sperînd că voi putea să evit toate aceste clișee și că voi scrie o carte sinceră. Așa am ajuns la o școală din Ferentari, cea de unde a plecat Toto în călătoria lui cinematografică și unde am cunoscut o pe Maria, o femeie onestă care se dedică acestor copii, români și romi, care de cele mai multe ori stau într-un after-school pentru o felie de pîine cu salam și un măr. Mi-am petrecut aproape de trei ore cu cei mai atașanți copii pe care i-am întîlnit în multiplele mele vizite prin școlile din țară, în calitate de autor pentru copii. Fetițe care se lipesc de tine și-ți fac codițe, băieței stingheri care vor să se bage în seamă (la 9 ani nu au încă atitudinea aia de masculi dominanți care apare în adolescență), copii care își pot imagina că pe Aleea Livezilor, cea mai cumplită vecinătate din Ferentari, se înalță castele de cleștar, iar din asfaltul plin de gropi ies la suprafață dragoni. Și intrînd în poveștile lor încropite ad-hoc, mi-am dat seama că scopul pentru care am venit eu aici e unul fals – „proiect de diversitate în literatura pentru copii“, ce înțeleg acești copiii din asta? Cu ce se aleg, pînă la urmă? Sînt atîția bani irosiți prin diferite formule birocratice și/sau creative pentru a face ateliere, a stabili obiective, a avea un produs/input creativ, adică o minunată carte care nu ține de foame, dar care se exprimă „corect politic“… cînd, în fond, tot ce contează pentru acești copii este un pic de afecțiune și de încredere? Contează să vină un om din afară oarecum realizat profesional și să le spună: „Hai că puteți!“

Dar să revenim la tema principală a articolului, care este corectitudinea politică. În ultimii ani, tot felul de asociații, comisii și comitete trimit aplicații pentru „inepuizabile“ fonduri europene și nu numai, în care cuvîntul „rom“ este cheia succesului. Poți obține bani pentru orice „invenție“ creativă legată de așa-zisele comunități de romi, fără să le schimbi viața acestora prin nimic. Poți să-i filmezi din toate unghiurile (și ei sînt autentici în fața camerei, au un talent nativ!), să scrii cărți în limba lor și pentru copiii lor, să-i duci la școală pe adulți pentru două luni (alfabetizare), cît ține proiectul, și dup-aia să-i trimiți acasă. Toate aceste proiecte nu țin, de fapt, de apropierea față de acești oameni, diferiți de majoritate, ci de o oportunitate a celorlalți, în general a majorității, de a cîștiga bani de pe urma lor. Și totul are legătură, de fapt, cu această corectitudine politică, interpretată „curat“, cu fraze de manual și cu doctorate obținute pe la universități americane pe holurile cărora portrete ale lui Shakespeare se înlocuiesc cu cele ale unor scriitori africani, doar pentru culoarea diferită a pielii, nu neapărat pentru valoarea lor. Iar opera lui Mark Twain „se cere“ modificată, pentru desființarea cuvîntului negro, așa cum noi, cei de aici, nu mai avem voie să pronunțăm în spațiul public cuvîntul „țigan“, chiar dacă am crescut folosindu-l frecvent și nu într-un mod peiorativ, ci pentru că „pe vremea noastră“ nu exista termenul corect politic „rom“. Mie, de pildă, un om care de cînd se știe lucrează cu textul și e îndrăgostit de limba română, îmi place mult cuvîntul „țigan“ – e suculent, exotic, sălbatic, are o istorie și e plin de sensuri –, în vreme ce „rom“ e artificial. Faptul că nu mă mai pot folosi de „țigani“ în ceea ce scriu fără să stîrnesc coruri de lamentații și acuzații de rasism mi se pare o nedeptate, însă astăzi orice opinie în afara „cauzei“ e discutabilă și detestabilă. Cei intoleranți sîntem noi, „majoritatea“, din principiu.

Am fost exclusă din proiectul legat de cartea pentru copii înainte ca el să înceapă. Am primit un e-mail în care mi s a spus că nu „corespund“ pentru că, în urmă cu cîțiva ani, am publicat un articol în Dilema veche în care mi-am permis să i numesc pe romi țigani. Dar și pentru că mi-am permis să-i descriu pe țiganii din mahalaua mea – cei de pe Precupeții Vechi, Episcop Radu, Radovici. „Mahala“ în care locuiesc și acum și beau bere la pet cu nea Gică atunci cînd își scoate masa în stradă și-mi zice „Vecino, nu servești ceva cu noi?“, iar celor de pe Viitorului, care lasă gunoaiele în stradă, le spun „Cam mizerie ați făcut pe aici!“, iar ei îmi răspund „Lasă, domnișoară, că vine gunoiul mîine… nu vedeți ce lună plină s-a lăsat… ta-ram-tam-tam“ și bat ritmul în sticlele goale de pet, iar puștanii se pupă pe colțul de la Precupeți de parcă ar veni sfîrșitul lumii, în vreme ce țigănușii de 3-4 ani de pe Episcop Radu îți ațin calea și își cer „taxa de trecere – 1 leu“, iar tu le zîmbești și te gîndești că, dacă nu se face ceva concret pentru co­piii ăștia acum, mîine e posibil să-ți ceară taxă de protecție 100 de lei. Însă da, dacă gîndești așa, ești categoric „rasist“. Așa cum ești „rasist“ pentru că îți închizi ferestrele cînd pleci de acasă, fiindcă știi că Micul Mario a furat laptop-uri și tablete din casele oamenilor din cartier, iar Micul Mario e doar un golan dintr un cartier amestecat. Ești „rasist“ atunci cînd observi diferențe pentru că, din păcate, oamenii nu-s la fel, ca-n comunism, și e bine să fie diferențe, pentru a ne raporta și noi la unii și la alții, de pildă la americani, la francezi, la indieni, la turci, la chinezi, la țigani, ca să ne dăm seama pe ce lume trăim, de fapt. Și e bine ca și ei să se raporteze la noi, iar pentru asta nu avem nevoie de proiecte „de integrare“. Dacă spui că „românii fură“ e OK, ei aparțin majorității și pot fura cît vor, însă faptul că doar aduci în discuție posibilitatea că țiganii ar putea „să fure“ este deja o dovadă de rasism și o „crimă împotriva umanității“. Așadar, am fost eliminată strategic din proiectul cu cartea pentru copii deoarece aveam o bubă la „dosar“, pentru că trăiesc într-o vecinătate în care există întîmplător și (niște) țigani pe care nu i-am descris conform „manualului“ – o comunitate minunată de romi în curs de integrare. Între timp, s-a luat legătura cu o altă autoare pentru copii cu „un dosar mai curat“. Asemănarea acestor atitudini cu cele pe care doar le-am intuit în regimul comunist, fiindcă din fericire eram prea mică pentru a înțelege răul în profunzimea lui, mă năucește și mă face să mă întreb dacă chiar am cîștigat în urma căderii comunismului o oarecare libertate de exprimare. Însă e foarte ușor să-ți închipui așa-zise proiecte creative care presupun „diversitatea“ din America, din Canada sau din alte țări multi-culti, fără să cunoști deloc realitățile de aici. E chiar și mai ușor, ca asociație locală, să obții bani închizînd ochii, intențiile tale fiind în principiu unele oneste.

Totuși, gîndul meu a rămas la copiii de la școala din Ferentari, pe care n-am avut șansa să-i cunosc mai bine, aparținînd ambelor etnii și, de fapt, Bucureștiului, într-o margine nefericită a lui, atît de atașanți și de dornici de a veni cineva „din afară“ pentru a le spune o poveste. Ce facem cu ei?

Foto: M. Lazarevski, flickr