Suferinţa care nu uneşte
Organizată de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc și de Fundația Konrad Adenauer, între 24-29 aprilie 2017 s-a derulat școala internațională de primăvară „Tinerii și memoria în Europa postcomunistă“.
Timp de o săptămînă, tineri din Muntenegru, Croația, Slovenia, Bulgaria, Letonia, Estonia, Albania, Serbia și România au avut ocazia de a vizita Fortul 13 Jilava, Palatul Parlamentului (ce contrast amețitor, vizitele fiind în mai puțin de jumătate de zi!), Memorialul Închisoarea Pitești, Casa Memorială a Victimelor Dictaturii Comuniste din România de la Sfîntu Gheorghe, Cetatea Făgăraș, Complexul monahal dedicat victimelor regimului comunist de la Aiud, Memorialul și Muzeul Revoluției și Muzeul Consumatorului Comunist, ambele din Timișoara. Dincolo de vizitele ca atare, cîștigul esențial a constat în discuțiile care s-au consumat, în schimbul permanent de impresii și opinii, în metabolismul personal și de grup al asimilării unor realități trecute și prezente ale unei țări străine, chiar dacă relativ apropiată.
Inițiativa IICCMER și KAS de a mijloci o asemenea călătorie de studiere a locurilor memoriei de către vecini imediați sau îndepărtați a avut la bază două constatări. Prima este și cea mai evidentă: știm foarte puțin, spre nimic, unii despre alții. La un simplu concurs improvizat sub forma unei investigații sociologice pe stradă, nu cred că mulți dintre compatrioții noștri ar face diferența între Tallinn, Riga și Vilnius. Ca să nu mai amintim de confuzia statornică, facută de alții, între Budapesta și București. Pe scurt, cu toate că am trecut prin experiența aceleiași ideologii totalitare, est-europenii nu se cunosc între ei. Fixația lor din timpul dictaturii către Vest, de unde așteptau eliberarea, s-a adîncit în ultimele decenii, încurajată fiind și de ambiția de a deveni parte a marelui proiect politic al Uniunii Europene.
A doua decurge natural din prima: suferința acumulată timp de decenii, cu intensități diferite de la o țară la alta, nu constituie un capital comun al fostului bloc comunist. Nu vibrăm și nici nu ne solidarizăm în orizontul unei tragedii care rămîne, dincolo de nuanțele locale, a tuturor est-europenilor. Dimpotrivă. Imediat după 1989, a început o concurență care pare să devină mai repede și mai fățiș altceva. Grupul de la Vișegrad este un exemplu. Sugestiv, tocmai țările care îl formează au cele mai diferite politici memoriale și juridice, între Cehia și Polonia, de pildă, existînd o discrepanță majoră. În vreme ce în patria Chartei 77, cu Havel în frunte, asistăm la onorarea unor stîlpi ai dictaturii comuniste, la Varșovia funcționează un exemplar Institut al Memoriei Naționale, model folosit la înființarea IICCMER.
Într-adevăr, este cît se poate de ciudat, la nivel istoric, faptul că țări întregi lovite de același flagel nu găsesc în acesta punctul de coagulare menit să încurajeze inițiativele comune. Rezistența față de expansiunea lui Napoleon avea să producă o asemenea coeziune. Nu însă și comunismul. Motivul esențial: temperaturile specifice, teroarea cunoscînd faze distincte, între situația din Ungaria după 1956 și pușcăriile politice din România înainte de 1964 existînd diferențe mai mult decît notabile. Altfel spus, suferința nu a fost la fel peste tot, teroarea fiind aplicată gradual și ținînd seama de potențialul de rezistență de la fața locului. Blocul comunist a tolerat în interior o uimitoare diversitate, în ciuda liniilor comune de acțiune ale elitelor conducătoare școlite fără excepții la Moscova.
Sîntem în fața unei situații stranii, la limita patologicului. Suferința îndurată nu ne unește. Ne-cunoașterea istoriilor vecinilor, ignorarea reciprocă, concentrarea exclusivă pe propria traumă sau, la polul opus, negarea existenței acesteia, idealizarea propriului preț plătit pentru libertate, dar fără contextualizarea aferentă – toate acestea se răzbună. Cu alte cuvinte, dacă este adevărat că (încă) nu ne unește suficient de mult cultura democratică, nu mai puțin adevărat este și faptul că nu ne unește suficient nici memoria trecutului totalitar. Este o evoluție deloc promițătoare tocmai într-o vreme în care recursul la trecut revine pe scenă ca instrument de dominare prin manipulare. Asta explică de ce unii, deloc puțini, văd în comunism nu atît crimele sale, cît promisiunile pe care continuă să le facă.
