Tapet şi detaşare
Dacă singurătatea de noapte e cea mai spectaculoasă, ea nu e neapărat și cea mai înspăimîntătoare. Întunericul, deși încărcat de conotații horror, ascunde, uneori, adevărata față a lucrurilor: prea preocupat să te ferești de tenebrele din exterior, le mai eludezi pe cele din interior, mai grozave.
În lumina zilei, însă, ele apar în toată splendoarea lor. Te trezești dimineața și, dacă nu e chiar o zi bună, te uiți în oglindă și vezi toate detaliile care, brusc, devin înfricoșătoare. Fiecare rid, fiecare pată și fiecare fir de păr nelalocul lui se transformă în drame, calamități, tragedii. Singura soluție e să te îndepărtezi rapid de oglindă și să nu te mai gîndești. Cînd nu te lași în voia contemplației propriei imagini și dacă ai o minte activă, plină de rotițe ca de ceasornic care sînt mereu în legătură și se împing, cînd agale, cînd vioi, una pe alta, începi să faci scenarii. Scenarii ale posibilei tale evoluții și ale anilor care vor urma. Total nesănătoase. Care nu te lasă să-ți savurezi cafeaua, omleta sau baia.
Dacă treci și de proba oglinzii, și de cea a rotițelor scăpate de sub control, nu-ți mai rămîne decît să intri în rîndul lumii și să te străduiești să ajungi acolo unde ai treabă. De multe ori, însă, pregătirea, a ta și a locului pe care-l lași în urmă, devine un capăt de țară. Tu trebuie să fii „perfectă“, deși te îndrepți către o întîlnire uzuală, de rutină. Iar casa ta, locul „sacru“ în care-ți desfășori cea mai mare parte a activităților tale atît de creative și de importante pentru omenire (cum ar fi uitatul, compulsiv, la mai multe episoade ale vreunui serial), e necesar să devină, imediat, impecabilă, să nu existe vase în chiuvetă, haine pe scaune și pantofi nealiniați pe hol.
Așa că plecarea devine un ritual atît de perfecționat, încît nici un timp rezonabil nu-l mai poate cuprinde. Ca atare, întîrzii, peste tot, cu cel puțin 15 minute. Odată ajunsă unde ai treabă, chiar dacă e vorba de plata unei facturi, de stabilirea unei viitoare colaborări sau de oful vreunui pisălog de treabă pe care nu poți să-l refuzi, trebuie să faci față. Dacă ești un bun creștin (și te străduiești să fii, nu discutăm acum cu ce rezultate), nu poți să faci față doar formal. Nu ai voie să-ți trăiești viața ca pe un tapet în așteptarea lucrurilor care chiar contează. Nu. Trebuie să fii implicat full time în aproape toate mărunțișurile de zi cu zi pe care le ai de rezolvat.
E adevărat că societatea și tehnologia, cu obositoarele ei înnoiri, nu te lasă să faci altfel. Ți se pare, de pildă, că totul e OK cu telefonul tău. Ai o relație apropiată cu el, precum cu un prieten. Îl consideri, așa, un fel de roboțel zoomorf din Războiul stelelor, care te ajută în situații stresante. Îți arată drumul cînd te rătăcești. Dacă te lasă memoria în legătură cu ceva, îți aduce repede aminte, fără să te apostrofeze că ai uitat. Te ajută să ții legătura oricînd cu membri ai familiei ori prieteni dragi de peste mări și țări. Te amuză în momentele de plictiseală etc. Doar că, uneori, tipul tău de roboțel prietenos nu mai corespunde înnorilor tehnicii. Aplicațiile evoluează și ajungi ca, de pe el, dacă nu-l schimbi la doi ani, să zicem, să nu mai poți chema taxiul. Mai rău, să nu mai poți folosi esențialul (pentru comunicare) Messenger, din aceleași motive: devine neadecvat în raport cu inovațiile tehnologice.
Și atunci, iarăși, devii obligat să iei în seamă contactele cu anumite grupuri de persoane pe care mereu ai încercat să le eludezi: și anume cele cu reprezentanți ai diverselor companii, care vor – ai, n ai chef – să te ajute. Să-ți „ofere“ (cuvînt mult îndrăgit) mereu ceva mai bun, care să te-ajute să-ți economisești banii. Desigur, nimic nu e chiar pe gratis. În schimbul acestor avantaje, ți se cere discret, aproape imperceptibil, să rămîi fidel, în continuare, companiei lor. Să-ți mai prelungești abonamentul cu un an, doi. Ei îți pun la dispoziție „pachete“ (și cînd pronunță cuvîntul parcă le și văd, în cutii cu buline sau romburi, legate cu o fundă mare, roșie) care îți simplifică existența.
Dar, încet-încet, devii al lor cam pe viață. Și, mai rău de atît, ești obligat să ți pierzi timpul cu ei, vorbind, parlamen-tînd și chiar enervîndu-te sau trîntindu le telefonul. Fie că e vorba de companiile de telefonie, fie de cei care-ți vînd diverse produse casnice sau farmaceutice (dacă ai ghinionul ca aceștia să fi pus mîna pe numărul tău). Desigur, poți bloca numerele în final. Dar și ăsta e un efort.
Încă un efort care te îndepărtează de la starea măcar un pic Zen pe care tot urmărești s-o ai din momentul în care te-ai trezit de dimineață și te-ai uitat în oglindă. Și atunci ne întoarcem de unde am plecat, la trăirea vieții ca un tapet, ca un fundal, aș zice, de un albastru deschis, imitație de cer, care să nu te atingă întotdeauna în profunzime. Care să-ți permită să privești lucrurile cu o senzație de detașare, ce poate deveni, uneori, chiar plutire.
Foto: adevarul.ro
