Ectenia mărturisirii şi ispita comunismului
De fiecare dată cînd slujește Sfînta Liturghie, părintele Nicolae Bordașiu spune un pasaj din Ectenia Mare într-un fel aparte: „Pe eroii neamului căzuți pe toate cîmpurile de luptă, care s-au jertfit pentru unitatea neamului și slava Sfintei noastre Biserici, pe eroii căzuți în Decembrie ’89 pentru libertatea și demnitatea poporului român și pe toți cei care în perioada comunistă și-au pierdut viața în temnițe, în lagăre, în tăinuite chinuiri și în lupte prin munți, să-i pomenească Domnul Dumnezeu întru Împărăția Sa“.
O poate face astfel pentru că Ectenia este momentul liturgic în care Biserica se roagă îndelung și stăruitor – conform grecescului ektenis, care i-a dat și numele – pentru cele care marchează existența de zi cu zi credincioșilor: pentru Biserică și pentru credincioși, pentru ierarhul locului, pentru preoțime, pentru cler și popor, pentru cîrmuirea țării, pentru buna întocmire a văzduhului, pentru îmbelșugarea roadelor, pentru vremuri pașnice, pentru cei ce călătoresc și pentru orice altceva este important. Deși poate părea, textul liturgic nu este niciodată încremenit în atemporalitate, ci permite adaptări și adecvări. El este întotdeauna înrădăcinat jos, în greutatea cotidianului, și sus, în harul lui Dumnezeu.
Părintele Nicolae Bordașiu a gîndit acest pasaj aparte al Ecteniei împreună cu Părintele Constantin Galeriu. Amîndoi au avut experiența închisorilor comuniste, a prigoanei și a tăinuitelor chinuiri prin care foarte mulți credincioși au trecut. Și amîndoi au avut conștiința faptului că pentru vindecarea traumelor lăsate de comunism este nevoie de rugăciune și stăruință. Dacă nu știi istoria acelor vremuri, atitudinea credincioșilor care aud textul pasajului rostit îți spune că acolo este ceva. Pe mulți îi simți mișcați de cuvinte, aproape toți se închină ca treziți din toropeală. Regimul comunist a lăsat Bisericii o rană care nu a fost încă vindecată.
Acesta este și motivul pentru care Patriarhia Română a anunțat că 2017 este „anul comemorativ al lui Justinian Patriarhul și al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului“. Însă gestul comemorativ nu face decît să ne amintească faptul că avem o rană, că am suferit, că încă suferim și că e bine să nu uităm. El nu ne oferă nimic în sensul unei vindecări. Iar problema este că, fără o încercare reală de terapeutizare, inclusiv gestul reamintirii poate fi văzut ca bifare simbolică sau ca inițiativă butaforică.
De unde se poate începe? În primul rînd, de la punerea unui diagnostic. Ar trebui văzut cum a fost Biserica afectată de comunism și ce a făcut posibil acest lucru. Cînd mergi la doctor pentru că te simți rău, ai vrea să știi ce ai, cît de grav este și cum poți scăpa. De fapt, salvarea începe de la abilitatea doctorului de a-ți face o diagnoză, adică de a vedea, de a cunoaște dincolo de aparențe sursa răului de care ești afectat. Dacă diagnosticul nu e corect, vindecarea va întîrzia sau nu va mai veni vreodată. Iar dacă doctorul începe prin a-ți propune optimist o comemorare a anticorpilor care au făcut tot ceea ce au putut pentru a te proteja, îl poți bănui de faptul că încă nu știe care este cauza suferinței tale.
Biserica Ortodoxă nu a avut încă parte de o atitudine pe deplin asumată de punere în lumină a fenomenului colaborării anumitor clerici cu Securitatea. Iar această rezervă îi este mai mult dăunătoare decît benefică. Într-un interviu realizat de Dinu Cruga, referindu-se la tensiunea schizofrenă dintre opoziția Bisericii față de regimul comunist și colaborarea cu acesta, Mitropolitul Roman Braga sublinia faptul că „Biserica subterană era în fiecare individ. Fiecare arhiereu, una avea în inimă și alta era silit să facă; una simțea și alta trebuia să spună. În fiecare individ era o dedublare, și lucrul acesta torturează; am văzut aceasta în mărturisirile multor ierarhi din perioada comunistă, care mai sînt ierarhi și acum. Noi care am fost în închisoare, n am avut ca ei responsabilitatea apărării și menținerii în viață a Bisericii. Iar după ce ne-am refugiat, este imoral să-i criticăm de departe (…); să criticăm niște oameni care au făcut niște contorsiuni sufletești ca să salveze instituția Bisericii“. Aceste cuvinte vorbesc atît despre profilul tragediei prin care Biserica a trecut, cît și despre ezitarea de a reveni asupra unei răni atît de dureroase. Doar că această rezervă, așa cum se vede pînă acum, nu a vindecat și nici nu a adus ceva bun.
În momentul în care Patriarhia Română îi va încuraja pe istorici și pe cercetători să investigheze sistematic acele arhive care au legătură cu viața Bisericii Ortodoxe din perioada regimului comunist, vom afla nu doar care au fost colaboratorii Securității din rîndul clerului, dar vom înțelege și contextul acelei colaborări, miza aflată în joc, efectele ei, pozitive sau negative. Doar așa vom putea afla în profunzime cum a reacționat Biserica Ortodoxă împotriva provocărilor punctuale ale Securității, unde a cîștigat și unde a pierdut.
În plus, asupra exemplelor glorioase de luptă împotriva comunismului nu va mai stărui umbra îndoielii provocată de refuzul reprezentanților Bisericii de a asuma explicit episoadele de slăbiciune. Pentru moment, sîntem în stadiul în care ne iau prin surprindere fapte precum cel evidențiat de istoricul Adrian Petcu, conform căruia, în Duminica Ortodoxiei din 14 martie 1943, Biserica Ortodoxă Română, prin persoana Mitropolitului Visarion Puiu, șeful misiunii ortodoxe din Transnistria, a anatemizat explicit comunismul, în cadrul unei procesiuni care a avut loc la Odessa. Gestul i a atras ierarhului represiunea regimului sovietic instalat în 1944 în România. În acel an, Visarion Puiu se refugia în Occident, iar în 1946 Tribunalul Poporului îl condamna la moarte în contumacie, forțînd și obținînd, în 1950, excomunicarea lui din Sfîntul Sinod. Prin înlăturarea acestuia, Biserica Ortodoxă era forțată să se dezică simbolic de anatema aruncată asupra comunismului. Cu toate acestea, ea nu a ridicat oficial anatema, iar pe 25 septembrie 1990, la nici un an după căderea regimului comunist, Sinodul îl reabilita post-mortem pe Visarion Puiu.
În Simple reflecții despre comunism, Părintele Andrei Scrima observa că, „la origine, comunismul a fost cu putință, deoarece lumea începea să se descreștineze. (…) Comunismul necesită o înțelegere, un răspuns creștin autentic; acolo unde întîlnește acest răspuns în sufletul credinciosului și înlăuntrul Bisericii unde este celebrată liturghia, el este anihilat; acolo unde simte că adevărul creștin lipsește, devine insolent, nerușinat, aproape de neînfrînt“. Cum își poate vindeca Biserica maladia descreștinării? Conform Părintelui Scrima, răspunsul este, ca întotdeauna în ordinea duhovnicească, interior problemei înseși. Propovăduind o epifanie a inexistenței lui Dumnezeu, comunismul vrea să împlinească „o îndumnezeire fără Dumnezeu“, un catehism al egolatriei absolute. Or, aceasta înseamnă că taina mărturisirii, a punerii în lumină a propriei slăbiciuni este singurul antidot prin care Biserica se poate vindeca de orice formă ascunsă de egolatrie.
O mărturie care vine de la Părintele Macarie Ioniță, fostul mare duhovnic al obștii de la Mănăstirea Pasărea, spune că, la cîțiva ani după 1989, ieșind din Catedrala Patriarhală la finalul Sfintei Liturghii, Patriarhul Teoctist a fost asaltat de o femeie care l-a acuzat pentru faptul că Biserica a colaborat cu Securitatea. În contact cu vehemența plină de durere a femeii, Patriarhul și-a plecat capul și a zis: „Așa este… Am greșit. Am fost slabi. Iertați ne“. Părintele Macarie povestea cu bucurie despre cum femeia a amuțit descumpănită de sinceritatea și de conștiința vie a Patriarhului. Asaltul venit din partea celui rănit a fost înlocuit de tăcerea celui a cărui rană avea acum un bun temei de vindecare: mărturisirea greșelii, autenticitatea gestului și acceptarea durerii.
Însă, dacă Biserica sîntem noi, credincioșii, de la simplii laici la ierarhi, cine trebuie să mărturisească ispita colaborării cu regimul comunist? În cheie duhovnicească, răspunsul este „noi, toți“. De la clericii care au avut legătură într-un fel sau altul cu structurile represive ale regimului comunist, pînă la noi, ceilalți, care i-am osîndit deja pe aceștia după tiparul antihristic al culturii suspiciunii și al îndreptățirii narcisice. Un patriarh a mărturisit, deja, și și-a cerut iertare. Mai rămîne să o facem și noi. După cum spuneam la început, în acest demers este nevoie de stăruință.
Andrei Găitănaru este doctorand la Facultatea de Filozofie şi membru al Centrului de Studii Medievale de la Universitatea din Bucureşti.
Foto: Patriarhul Teoctist, wikimedia commons