Două pensiuni, două Românii

Am plecat într-o prospecție de cinci zile și, pentru că mi-am imaginat că nimeni nu caută o cazare în Gherla în timpul săptămînii și în „extrasezon“ (nu că Gherla ar fi o mare stațiune turistică!), am mers la plesneală, fără să dăm telefoane înainte sau să facem booking, cum se spune acum. M-am documentat superficial pe net – chiar în oraș existau vreo cinci pensiuni, dintre care una cotată bine, alta chiar în centru, destul de incertă. Cînd am ajuns la cea din urmă, am aflat că între timp se desființase și că apăruse în locul ei o sală de fitness. Am întrebat de prima și ni s-a răspuns: „Nu aveți nici o șansă să găsiți ceva liber! Toate pensiunile din zonă sînt ocupate de muncitorii de la Fujikura… au contracte pe trei luni“. În următoarele zile, misterioșii muncitori de la Fujikura au devenit un soi de leitmotiv al călătoriei noastre – erau peste tot și nicăieri, pînă cînd am avut de-a face cu ei și în realitate. Așadar, după nouă ore de drum, eram obosiți și înfometați, fără să știm încotro să ne îndreptăm. La o ultimă căutare disperată pe net, am descoperit pensiunea „Sóvirág“ din satul Sic, la vreo 12 kilometri de Gherla, și am sunat. O voce de fată cu un puternic accent unguresc ne-a dat vestea bună – aveau camere libere (însă doar pînă sîmbătă, cînd pensiunea era rezervată pentru o nuntă) și ne-a îndrumat cum să ajungem. Iar o altă veste bună a fost că restaurantul era deschis pînă la miezul nopții, ceea ce se întîmplă rar prin satele din România, unde bucătăresele de ocazie de pe la pensiuni se grăbesc să ajungă acasă înainte de 10 seara, pentru că să stea mai mult „nu se merită“, iar ospătarii te privesc îmbufnați atunci cînd le ceri o bere sau o apă după ora închiderii, chiar dacă ești in the middle of nowhere.

Știam despre Sic că este un sat aproape 100% unguresc, înconjurat de sate de români. Mereu m-am întrebat cum de rezistă astfel de enclave în timp, în afara zonelor tradiționale din „ungurime“, cum de reușesc să-și păstreze identitatea. Probabil că există explicații antropologice, însă pe mine, de pildă, fata delicată și zîmbitoare din Sic care servea la masă și cu care nu reușeam să ne înțelegem pe românește (și nici într-o altă limbă de circulație internațională), așa că am dezbătut îndelung problema orezului cu legume din meniu, despre care ea susținea că ar conține prune, pînă cînd s-a lămurit că, de fapt, prunele erau boabe de porumb, m-a înduioșat. Era cu adevărat de acolo, autentică, lumea pentru ea însemna satul Sic, iar atunci cînd doar îți zîmbea pentru că nu înțelegea ce i spui, ți ai fi dorit să știi maghiară ca să comunici cu ea. În cele trei zile petrecute la Sic, mi s-au activat în mod miraculos toate cunoștințele de maghiară pe care le aveam din copilărie, cuvinte și înțelesuri îmi zumzăiau în cap (am copilărit la Cluj, alături de Andreea „ungurească“, bună prietenă cu Andreea „românească“, în spatele blocului din Gheor-gheni, cu ișlere făcute la comandă de doamna Eniko din Mărăști, cu tanti Rozy, coafeza, și cîte altele). Așadar, la Sic, limba maghiară mi-a sunat dulce și familiar. Însă dincolo de povestea cu limba asta străină și în același timp prietenoasă, pentru că ai copilărit cumva în ea sau alături de ea, la pensiunea de la Sic m-am simțit ca în Ungaria, pe de-o parte, ca în Occident, pe de alta, dar mai ales m-am simțit ca acasă, prin căldura oamenilor de acolo care te întrebau în fiecare dimineață cum ai dormit, care se îngrijorau că nu ți-a plăcut mîncarea dacă lăsai trei cartofi în farfurie. Ceea ce a contat cel mai mult a fost atenția acordată detaliilor, cum ar fi „loc de fumat“, plante ornamentale, vaze cu levățică, mobilier și lavițe pictate manual, fotografii cu vechiul Sic pe pereți – inclusiv una cu celebrele „servitoare“ din Sic care erau cele mai căutate în Cluj, în perioada interbelică, pentru hărnicia și corectitudinea lor. Camera a costat 100 de lei pe noapte, un preț mic pentru ce am primit în schimb, dar mai ales pentru acel sentiment de „acasă“ în mijlocul unui grup etnic diferit de majoritate, dar cu care te poți înțelege perfect, în primul rînd prin zîmbete, pentru că ești un oaspete, nu un client. Iar pentru mine pensiunea de la Sic a fost și o experiență culturală.

Pentru că mai aveam două nopți de stat, am reușit să găsim o cameră la pensiunea „Acasă“, de la ieșirea din Gherla. Un nume promițător. 75 de lei camera pe noapte, preț pentru „domnii de la București“, probabil, stabilit ad-hoc de patron. Așa-zisa pensiune era încropită în curtea unui magazin de piese auto, avea chiar și „restaurant de categoria a II-a“ la primul etaj. Patronul, un ardelean aparent de treabă și îndatoritor – „Păi, dacă știam mai din timp, vă dădeam cheile să mergeți la cabana mea de la Geaca, pe încredere! Dar așa, abia dacă pot să vă servesc, pensiunea e plină de muncitorii de la Fujikura… îi drept că e bine că avem ocupat pe termen lung, plus meniu, dar sînt adunați din toată țara și știți cum sînt muncitorii ăștia, mai necivilizați!“. Urcăm pe o scară întunecoasă de ciment pînă la etaj, ca să ne arate camera. Ceea ce te izbește încă de la intrare este mirosul de căcat care vine din baie și pe care nici un deodorant nu ar putea să-l risipească prea curînd. Camera e claustrofobică, mansardată și cu un geam minuscul, dar la o primă vedere pare locuibilă pentru două nopți și altă opțiune nu prea avem. Plătesc şi abia apoi observ (din nou) detaliile – cele două pături chinezești rufoase și așernuturile pătate, de care nu te poți atinge. Geamul care nu se deschide. Crăpăturile din pereți. Unicul bec din tavan, de vreo zece waţi. Însă mă resemnez – n-o să mor două nopți, mai ales că nu-s în vacanță! Mă gîndesc la o investiție și merg la un „magazin chinezesc“ din Gherla de unde cumpăr un set de lenjerie și o pilotă – 50 de lei. Îmbrac patul și pernele. În baie tot nu îndrăznesc să intru. Pe la 11, încerc să adorm resemnată, învelită în pilota mea, cu becul de zece wați aprins, ca să observ o posibilă foșgăială de ceva prin colțuri. Tocmai atunci începe cheful muncitorilor de la Fujikura. Cu chiuituri, dansuri și răcnete repetate pe „Rău mă dor ochii, mă dor…“ Se potolesc pe la unu. Pe la două, ațipesc, însă din camera de alături izbucnește un răcnet: „Băi, nu pot să adorm! Care merge pîn’ la benzinărie să mai ia ceva de băut?“

Dorm patru ore, mă trezesc la șapte, la nouă avem o filmare. Plecăm cu tot cu bagaje. Din cauza acelui loc, nu mai vreau să aud de Gherla în viața mea. Sîntem praf, a fost o noapte traumatizantă. Îl sun pe patron ca să-i zic că n-am putut să dormim din cauza muncitorilor de la Fujikura. Dar mai ales ca să-i cer banii înapoi pentru a doua noapte plătită deja. Mi-e jenă să i spun și cît jeg e, de fapt, în pensiunea lui. Mi-e jenă pentru el. Omul promite că îmi lasă banii la portar. Cînd trec să-i iau, portarul îmi întinde 50 de lei, „că atît i-a lăsat patronul“. Așadar, pensiunea „Acasă“ ne-a costat 100 de lei pe noapte, exact cît a fost și camera din Sic, cu mobilier pictat manual, levănțică în cameră și oameni care te întreabă dimineața, cu un sincer interes, cum ai dormit.

Nu-mi vine să cred că astfel de locuri coexistă în aceeași țară, la douăzeci de kilometri depărtare unul de anul. Senzația mea este că trăim într-o țară profund divizată, în care țopîrlanii și șmecherii trăiesc laolaltă cu oamenii gospodari și de bun-simț, indiferent de etnie, iar o cale de mijloc nu prea există.

Foto: wikimedia commons