Shakespeare – da, Eminescu – ba
Acum cîteva luni apărea în spațiul virtual un „autodenunț“ al doamnei profesoare de limba română Cristina Tunegaru, în care mărturisea că a schimbat cu de la sine putere programa oficială a materiei pe care o predă. Pe scurt, nu le citește copiilor opera lui Eminescu, Creangă, Slavici, pastelurile lui Alecsandri și nu le cere acestora să memoreze noțiuni de teorie literară. Toate acestea i se par nepotrivite pentru educația unui copil de gimnaziu. Așa că a decis să le înlocuiască cu Magda Isanos, Tudor Arghezi, Cervantes sau Shakespeare, ale căror texte ar fi mai potrivite, în opinia domniei-sale, pentru atingerea scopului educativ: „Să exersăm lectura activă, ne exprimăm opiniile, le motivăm, învățăm să fim sinceri, asertivi.“ Domnul Nicolae Manolescu scrie, într un articol din România literară, că o astfel de răzvrătire împotriva programei școlare i se pare o alegere nefericită: autorii „expulzați“ sînt atît de valoroși pentru istoria literară autohtonă, pentru formarea limbii române curate, încît merită făcut orice efort pentru a-i studia, cu atît mai mult în zilele noastre, amenințate de vulgaritate și insalubru. Doamna profesoară îi răspunde într-un articol pe Contributors.ro, din care extrag principalele idei: 1) „În viziunea sa (a lui Nicolae Manolescu, n.m., M.I.), e inacceptabil ca un profesor să nu trudească pentru a face aceste texte digerabile, suportabile pentru elevi, ca și cum scopul studierii literaturii îl reprezintă cunoașterea autorilor români reprezentativi la un moment dat.“ 2) „Domnul Manolescu nu observă diferența de viziune care așază literatul și educatorul la doi poli diferiți (!) în ce privește rolul educației. Pe mine, educatorul, mă interesează ce trebuie să facem la oră ca să obținem de la elevi cele mai bune rezultate. Pe de altă parte, literatul este interesat de felul în care este predată literatura pentru ca marii noștri autori să fie onorați așa cum li se cuvine.“ 3) „În primii ani de contact ai copilului cu literatura, trebuie să-i cucerim, dacă îi vrem cititori pentru toată viața. Lectura să fie o bucurie vie, o sursă a binelui, a amuzamentului, o activitate plăcută, nu un veșnic chin de asimilare a unor idei străine.“ 4) „Trebuie să alegem drumul cel lung spre Mecca literaturii române, drumul sinuos, cu texte diverse din literatura română sau străină, texte atrăgătoare însoțite de muzică sau animații, calea ocolitoare chiar cu riscul să sosim în alte destinații intermediare interesante.“
La acest cvasi-dialog între doamna profesoară și criticul român, am cîteva comentarii.
● Dacă niște copii de gimnaziu citesc Cervantes și Shakespeare cu plăcere, atunci cred că pasul spre înțelegerea textelor lui Sadoveanu și Eminescu e ca și făcut. Mai apoi, poți fi un cititor „activ, sincer, creativ“ dacă ora de literatură este bine structurată, fie că e vorba de Frații Jderi sau de Don Quijote de la Mancha. Şi, nu în ultimul rînd, nu înțeleg de ce Sonetele lui Shakespeare sau Macbeth sînt mai „amuzante“ pentru copii decît „Floare albastră“ sau „Somnoroase păsărele“.
● Opiniile unui literat – și încă ce literat! – fac parte sau ar trebui să facă parte din educația unui copil de gimnaziu. Ajută, atunci cînd nu înțelegi prea bine, de exemplu, de ce e valoros Ioan Slavici.
● Dacă ne interesează, ca profesor, să obținem de la elevi cele mai bune rezultate, atunci din educația lor nu pot lipsi curiozitatea față de cei care au format limba română vorbită azi, interesul față de evoluția ei și a literaturii autohtone, admirația față de bunii mînuitori ai cuvîntului. Toate acestea nu sînt doar un „interes particular“ al literaților, ci ar trebui să fie și unul profesional al dascălilor.
● Unul dintre scopurile studierii literaturii este acela de a-i cunoaște pe autorii români reprezentativi la un moment dat. Așa cum bănuiesc că la ora de istorie se vorbește și despre inventatorul stiloului, chiar dacă astăzi folosim butoane pentru a scrie.
● Ideea că, pentru copiii de gimnaziu, textul citit trebuie acompaniat de muzică și animații pentru a deveni interesant, amuzant, este una care strică exact ceea ce ne-am propus să facem: o relație autentică a elevului cu cartea. Cartea simplă, cu pagini, dialog, cuvinte. La urma urmei, vrem să îl învățăm că există o deosebire între citit și mînuit telecomanda.
Am scris eu însămi de nenumărate ori despre inadecvarea textelor alese pentru a fi studiate de către elevi, dar mai ales despre exercițiile care însoțesc aceste texte și care vlăguiesc orice pornire, orice efort de înțelegere. Așa că înțeleg amărăciunea doamnei profesoare. Cred, însă, că argumentele pentru o reformare a manualului de literatură română trebuie mai mult și mai fin șlefuite: eu, una, cred că autorii români, de ieri și de azi, sînt singurii care mai dau vești astăzi despre o limbă română curată, creativă, corectă, expresivă. Și n-ar fi rău ca, din cînd în cînd, elevii noștri să o audă.
Maria Iordănescu este psiholog.
Foto: V. Pustovit, flickr
